ViaŢa ei în casa doctorului Darvari se înşuruba liniştită în materia buretoasă a zilelor. Terminase cu mizeria şi chinul navetei zilnice, scăpase de îmbîcseala şi acra monotonie a şedinţelor săptămînale de consiliu profesoral. Nu mai avea parte nici de ţipete şi muştruluieli că iar întîrziase la ore, nici de avansuri brutale venite de la tot soiul de indivizi, la şcoală sau pe trenul de navetă. Îşi părăsise postul de profesoară suplinitoare. Şi încerca să-i uite şi pe Dan Iacomir cu sumbra lui filozofie de bodegă, şi pe nenorocitul de Corci, alături de care ajunsese pentru prima dată în viaţă să simtă ce înseamnă cu adevărat decăderea.

În sufletul ei se instalase vidul. Nu mai era în stare de nimic, vegeta. Suferea de o boală pe care nu şi-o putea explica. Pentru că nu era o boală care să-i roadă carnea şi nici măcar o maladie abstractă a sensibilităţii ei prea obosite de insatisfacţii, cu explozii nevrotice şi dorinţe prosteşti de autoanulare, cum se întîmplă la naturile dezechilibrate. Era ceva ca o rîie interioară care-i înnebunea de mîncărime organele amorţite. Acum locuia în Bucureşti, undeva nu departe de centrul oraşului, şi avea casa ei, însă schimbarea asta nu-i adusese fericirea visată.

Doctorul o primise cu încîntare. Se îngrijise încă din primele zile ale menajului lor să-i pună la dispoziţie o fată bună la toate, pe Sofica, o nepoată de-a lui din Brăila. Nu se putea deci plînge din partea treburilor casei. Şi deşi ar fi vrut să iasă pe străzi şi să umble prin magazine, zăcea în casă, uneori toată ziua în pat, înconjurată de cărţi şi reviste, alteori îngropată într-un fotoliu enorm, foarte comod, cu o ceaşcă rece de cafea pe măsuţa din lemn de cireş pe care îşi aşeza tacticoasă pachetul cu ţigări şi bricheta, uneori şi cîte o pungă de bomboane cu arahide.

Nu rămînea niciodată în cămaşa de noapte. Purta un capot foarte l