În literatură, două lucruri au fost evidente imediat după 1989 şi au şi fost formulate încă din primele texte critice care au apărut în revistele literare de la începutul unei tranziţii nebănuit de lungi: că ierarhiile şi valorile constituite în acest domeniu în anii de după război sînt false (în sensul că nu reflectă realitatea, că ocultează autori, opere, teme din motive politice, că structurile, poziţiile şi aprecierile sînt impuse de factori exteriori literaturii) şi că literatura scrisă în limba română "în exil", "în diaspora" etc., adică dincolo de graniţele ţării deci şi în Basarabia, în Bucovina şi în Israel, nu numai în ţările de refugiu, precum Franţa, Germania sau Statele Unite face parte integrantă din literatura română şi participă cu drepturi depline la constituirea noilor ierarhii, a noului canon, care trebuie reformulat. Nu ştiu unde sînt astăzi discuţiile privind reformularea canonului literar, dacă putem vorbi de unul sau mai multe şi care sînt perspectivele unei "revizuiri" generale a valorilor, dar despre relaţiile literaturii interzise înainte (din exil, din diaspora etc.) cu mediul ei natural, cu cititorii şi critica de acasă, se poate vorbi cu mai multă siguranţă şi cu o minimă satisfacţie.

Într-adevăr, recuperarea materială a celor mai multe opere apărute în exil este astăzi un fapt împlinit, la care cititorii au răspuns cu interes şi adesea cu entuziasm: nu există astăzi, practic, operă cît de cît importantă scrisă în afara graniţelor ţării între 1945 şi 1990 care să nu fie accesibilă în reeditări făcute în ţară. De la romanele lui Mircea Eliade, Petru Dumitriu şi Vintilă Horia, de la memorialistica lui Ion Ioanid, Virgil Ierunca şi Ştefan Baciu la eseistica şi studiile lui Al.Ciorănescu, Virgil Nemoianu sau Matei Călinescu, pentru a nu mai vorbi de opera scriitorilor adoptaţi de culturile respective ca Ionesco şi Cioran, toate ti