Să Închidem ochii şi să ne gândim la toţi scriitorii români de la Neculce până la cei mai tineri poeţi şi prozatori români talentaţi de astăzi în acest an. Să-i trecem în revistă: Eminescu... Arghezi... Caragiale... Sadoveanu... Rebreanu. Să ne închipuim că toţi aceştia nu au fost. Nu au existat. Nu au scris în limba română. Au scris în boliviană, în guatemaleză, în limba urdu, în oricare alt grai sau idiom de pe pământ. Numai româneşte nu. Numai în limba în care ne certăm, ne urâm şi ne iubim, eventual, până pe la 1994 de la Cristos.
Nu vreau să-l obosesc pe cititor cu prea multe presupuneri. Vreau doar să-şi facă o socoteală simplă: cum am fi vorbit noi azi cu toţii şi cum vor vorbi copiii noştri şi copiii copiilor lor dacă nu ar fi fost toţi acei "mânuitori ai condeiului", cum li se spune. Lăsăm la o parte norodul întreg cu toate ale lui, cu îndemnurile sale pentru vite: în loc de... atât de fragedă te-asameni Hăis... în loc de A fost o dată ca niciodată - Cea...
Se putea trăi, bine înţeles, şi fără poveşti, doar cu minimul, cu strictul necesar pentru trai. Cu numai cele de trebuinţă imediată. Ori cu cele sufleteşti, bocetele de îngropăciune, cântările de petrecere şi de veselie, cu zicerile, cu proverbele, unele geniale, cu basmele, baladele vorbite, cronicele transmise din gură în gură...
Câteodată, pe unele posturi t.v., apare câte un crainic care, prin semne, le transmite în viteză surdo-muţilor, rotind repede mâinile şi mişcând la iuţeală degetele, câte ceva. Atunci, mă cutremur... Atunci, ceva din lăuntrul meu se zguduie. Atunci, îmi dau seama de lucrul pe care, - obişnuit de atâta vreme, - îl şi uitasem, ori nu-l mai desluşeam cum se cuvine. Abea atunci, copleşit de condiţia tragică a acelor bieţi handicapaţi ai văzutelor şi auzitelor, re-găseam, re-înţelegeam harul divin, comoara fără de preţ, oferta dumnezeiască a subst
