Onisim Colta

Sub camuflajul unui figurativism corect, al unei tehnici impecabile, al unui recurs blînd la memoria colectivă şi la reprezentări solide şi temeinic verificate, pictorul orchestrează, aproape cu voluptatea unui spirit arcimboldesc, una dintre cele mai complicate şi, în acelaşi timp, mai solide în logica ei interioară, construcţii sensibile şi simbolice. Atît în pictura în ulei, cît şi în grafică, pictorul se plasează la distanţă egală, dar şi cu un interes egal, faţă de două mari provocări: materia şi spiritul, perisabilul şi inalterabilul, imanenţa şi idealitatea. Iar aceste binoame nu sînt doar simple artificii retorice ale demersului critic, ornamente analitice cu un presupus potenţial metafizic, ci componente intrinseci şi explicite ale viziunii plastice a lui Onisim Colta şi ale strategiei lui de creaţie. La un prim nivel, lucrările pictorului sînt adevărate performanţe de iluzionism, de acurateţe descriptivă pe marginea unui anumit subiect, de cele mai multe ori neutru şi fără eroism propriu, fără acel înalt potenţial de exponenţialitate. Un acoperiş de şindrilă, obloanele unei ferestre, un perete de scînduri sau de bîrne de pe care a căzut tencuiala, un paviment din piatră, o pîine desenată halucinant chiar pe lopata cu care ea se introduce în cuptor ş.a.m.d., cam acesta este repertoriul de forme pe care Colta îl cultivă cu insistenţă şi cu un enorm spirit analitic. Reperul lui absolut în această acţiune pare materialitatea modelului, rezoluţia substanţei sau, cu alte cuvinte, înalta fidelitate a redării. Dar această fascinaţie în faţa materialităţii lumii, această senzualitate, puţin circumspectă şi pudică în relaţia directă cu obiectul constituit, nu este decît o imensă capcană şi o simplă trambulină către zările mai înalte ale existenţei simbolice. Colta curtează iniţial materia, apoi o seduce, folosind cele mai diverse forme de cod