În numărul 12 al revistei, Mihai Zamfir îşi încheia scrisoarea despre "portughezul ceh" Jorge Listopad cu o reflecţie melancolică: "Nu mă pot gândi fără strângere de inimă la zecile de români refugiaţi în ţări precum Portugalia şi care s-au pierdut fără urmă, în ciuda faptului că talentul lor literar, cultura şi capacitatea lingvistică îi plasau mult deasupra mediului în care fuseseră nevoiţi să trăiască. Dar veneau din Est... Poate că tocmai de aceea s-au şi pierdut." Exemplul pe care îl alege nu este, cum ar fi fost de aşteptat, "portughezul" Victor Buescu, ci "spaniolul" Alexandru Busuioceanu, a cărui evoluţie în etapa sa madrilenă a avut o strălucire extraordinară prin anii '50, dar curând după aceea numele lui a fost dat uitării, ceea ce îndreptăţeşte întrutotul întrebarea din paragraful final al scrisorii: "Mai ştie oare astăzi cineva la Madrid că a trecut pe acolo, lăsând o urmă culturală specifică, un român numit Alexandru Busuioceanu?".

Într-adevăr, aproape nimeni nu mai ştie în Spania cine a fost Alexandru Busuioceanu, şi orice român care constată la faţa locului această neştiinţă simte acut o strângere de inimă. Într-o evocare din 1998 a perioadei spaniole a marelui critic de artă care în anii postbelici se bucura de un mare prestigiu şi colabora la revistele cele mai importante ale momentului, am deplâns în cuvinte asemănătoare, uitarea aşternută peste numele său: "Despre Alexandru Busuioceanu în calitate de poet de limbă spaniolă şi promotor al unei concepţii înnoitoare despre poezie ca «metodă de cunoaştere» s-a scris mult în anii '50 şi chiar în termeni atât de elogioşi, încât astăzi, când ecourile notorietăţii de atunci s-au stins, avem sentimentul că prin omiterea numelui său din panoramele poeziei spaniole postbelice se comite o nedreptate".

Alexandru Busuioceanu ilustrează perfect afirmaţia lui Mihai Zamfir despre talentul l