O rumoare negativă însoţeşte de la o vreme numele lui Nicolae Breban, ca ecou totuşi previzibil al manifestărilor sale publice.

După 1989, o perioadă, N. Breban a privit cu oarecare detaşare, cel puţin aparentă, la ce se întâmpla în jurul său, în viaţa literară şi în viaţa socială, în viaţa politică resuscitată, până ce, în ultimii ani, şi-a schimbat atitudinea. A devenit participativ, formulează puncte de vedere, comentează în rubrica din "Cotidianul" evenimentele în curs. Se întoarce şi asupra trecutului, al său şi al altora. Pe unii confraţi din ţară, ca şi pe unii exponenţi ai exilului literar, îi ia la refec pentru ce au făcut sau nu au făcut, îi admonestează pentru opţiunile, pentru părerile lor neconforme cu ale sale (v. şi volumul Stricte amintiri literare, din 2001). Dă uneori şi probe de inconsecvenţă, se contrazice. Pe Paul Goma când l-a dezavuat, când l-a elogiat, cam pentru aceleaşi lucruri. Acum în urmă a cerut ca Goma să fie invitat oficial în ţară, să i se dea o locuinţă şi o revistă. Cine să-i dea şi de unde? În dictatură se putea, dar...

Altă inconsecvenţă a lui N. Breban: după ce i-a împuns cu săgeţile ironiei pe scriitorii implicaţi în politică, după 1990, acum el însuşi s-a implicat, militând pentru reconstruirea dreptei. Cam neconvins, ce e drept. Am aflat totuşi din ziare că face parte din conducerea unei fracţiuni ţărăniste disidente. Ciudată mişcare

A mai fost şi "războiul" cu critica literară pe care, pe neaşteptate, l-a declanşat N. Breban, reproşându-i acesteia dezangajarea, fuga de pe câmpul de luptă. Despre critică a afirmat că este "zona cea mai deficientă a scrisului românesc de azi", întâlnindu-se în această părere cu Mircea Cărtărescu. Unii au văzut însă la N. Breban mai degrabă o supărare personală pe critică, pe anumiţi critici, mă rog, care azi nu-i mai acordă aceeaşi mare atenţie ca în trecut.