Oricat de comun ar suna, nu incetez sa ma mir de mutatiile genetice care se petrec in apropiatii nostri cand prind un cheag de putere. Uite, de pilda, chiar ziaristi de-ai nostri, care-au devenit, peste noapte, purtatori de tucal pe la vreo institutie publica ori tinatori de tucurel pe la vreun grofulet politic. Fapturi care ieri iti faceau de rusine breasla, grohaind dupa castronase cu rogodele pe la conferinte de presa, iar azi, ca sa nu-si fractureze falcile, nici nu te mai saluta. Creaturi care, pentru o felie de paine cu mac, ar fi lins sau ar fi scuipat pe oricine. Iar acum, cand si-au infipt balele intr-un ciolan putrezit, se asteapta sa fie mumificati sub palma stapanului si varati, dupa aia, sub o piramida. Aplauze! Aplauzeeee! Un batran imi spusese, candva, ca daca vreau sa vad adevaratul obraz al celui de langa mine trebuie sa astept sa ajunga intr-un post de conducere. Sa ajunga cu mainile pe la niste sertare, sa atinga cu nasul sosetele lui cutare, sa fie mare, adica, puternic si important. Cand eram mic si nervos ca nu cresc intr-o zi cat mi se cuvenea intr-un an, imi imaginam ca mari sunt cele ce fac sa creasca totul in jur. Mare era soarele, pentru ca razele sale incoronau intreaga natura. Mare era cel care apucase torta sa ne scoata afara din pesteri, sa ne arate luminile lumii. Mare era titanul care, inaltandu-se din tarana, ne ridicase pe umerii lui sa vedem mai departe ca dansul. Cand ma intrebau ce-as vrea sa ma fac cand voi deveni mare, doream sa ma fac ca soarele si ca ceilalti voievozi luminosi ai cerului si pamantului. Habar n-aveam, pe atunci, ca omul, cand creste, se micsoreaza. Ca el creste micsorandu-i pe ceilalti din jur. Si nu pentru-a revarsa peste ei din lumina sa, ci pentru-a se polei pe sine cu razele lor. Gresiti, dragi parinti si bunici, cand ii intrebati pe cei mici ce se vor face cand vor fi mari. Intrebati-i, mai bine, ce vor f