Operă a unui anonim elizabetan, piesa Arden din Feversham a atras numeroşi regizori, deoarece transfigurează în stil shakespearian un fapt divers, de regăsit în orice epocă, anume crima pasională. Subiectul este aproape identic cu cel al faimosului roman Poştaşul sună întotdeauna de două ori, care a cunoscut cel puţin două ecranizări celebre, între care cea semnată de Visconti - Ossessione - a marcat începutul neorealismului. Soţia şi amantul pun la cale uciderea soţului, dar nu reuşesc din prima încercare. Perseverînd, îşi ating scopul, însă nerăbdarea şi înverşunarea cu care acţionează îi fac imprudenţi, deci uşor de prins şi de pedepsit. Piesa este bine construită, cu simţ al suspense-ului şi fineţe psihologică. Se încearcă, succesiv, diverse metode de ucidere, unele indirecte, extravagante chiar, pentru ca, în final, să reuşească cea mai banală, dar şi cea mai riscantă pentru asasini: strangularea şi ciopîrţirea la domiciliu. Ne aflăm în secolul Caterinei de Medici, care a ridicat asasinatul la rangul de artă, folosind parfumurile toxice sau cărţile cu pagini încleiate de otrăvuri. La început, adulterinii Alice şi Mosbie recurg la un artist, Clarke, cerîndu-i să picteze un tablou care să emane aburi toxici, fatali pentru privitor. La crimă sînt asociaţi ucigaşi plătiţi, dar şi adversari ai lui Arden, al cărui noroc, în plan social, deranjează. Interesant, în plan psihologic, este cinismul bine calculat cu care Alice se justifică faţă de soţ, invocînd mecanismul inconştient al atracţiei sexuale. Intrigă, de asemenea, felul cum Arden caută să şi-l apropie pe Mosbie, fascinat de misterul farmecului acestuia, pe care crede că-l poate neutraliza prin amiciţie. În spectacolul Teatrului Odeon, regizorul Dragoş Galgoţiu dezvoltă cu atenţie şi gust dimensiunea culturală a piesei. El introduce o trupă de actori ambulanţi, care recită fragmente din piesele lui Shake