Mai întîi, am fost industrializaţi în marş forţat, pentru atingerea visului de aur al comunismului. Desigur, pe vremea aceea, nimeni nu se gîndea să protejeze şi natura (comuniştii nu se gîndeau să protejeze nici măcar omul - de exemplu, bunicul meu a lucrat, prin anii '50, în mine de uraniu; nimeni nu le-a dat vreodată minerilor echipament de protecţie, iar ei erau nevoiţi să manipuleze uraniul neprotejaţi). Pentru comunişti, "sentimentul naturii" trebuie să fi fost o trăire mic-burgheză. După '90, am rămas cu moştenirea industrială, dar şi cu o natură grav afectată de această moştenire. Acum se putea vorbi de ecologie şi, cu ocazia asta, am conştientizat că respirăm otravă şi că stăm pe un morman de deşeuri. Paradoxul era că aveam şi o industrie neperformantă, bună de nimic, şi o poluare cum nu se putea întîlni nici în ţările puternic industrializate. O economie bună să fi avut şi, dacă tot respirăm aer poluat, măcar să o ducem bine!... Oricum, protecţia mediului nu e o problemă a politicii de dreapta sau de stînga, ci, pur şi simplu, o problemă vitală. Şi, dacă sănătatea oamenilor nu ne interesează, măcar să ţinem cont că e vorba de un punct important în condiţiile puse de UE pentru integrare. Acum, situaţia coloşilor industriali poluatori a început, încet-încet, să se rezolve. Fabricile s-au cam închis (nu pentru că poluau, fireşte, ci pentru că erau neprofitabile). A rămas, în schimb, mica poluare, cea la care contribuim fiecare dintre noi. Şi, cum contribuim cam toţi, ea este, de fapt, marea poluare. Aceasta tot din vremea comunistă ni se trage, de cînd gîndeam că ce e la comun nu este al nostru, de fapt. Şi ce nu-i al nostru nu ne interesează. La tine în casă arunci resturile alimentare la gunoi, dar coşul de gunoi îl arunci apoi pe geam (aşa cum se întîmplă în unele cartiere, unde blocurile sînt înconjurate de bariere de gunoi). Cînd sîntem pe stradă,