Într-o zi, un copil care visa cu ochii deschişi sub un copac fu zărit de un adult furios, care îl privea cu o mînă în şold şi cu o riglă în cealaltă. "Ce? Cum?", bîigui visătorul, care tocmai ce alungase o armată de invadatori şi era pe punctul de a-şi rosti discursul triumfal în faţa unor bărbaţi cu joben, care reprezentau cele mai alese minţi din toate timpurile în domeniul ştiinţelor, artelor şi diplomaţiei. "Gîndeşte!", se răsti adultul. De atunci, copilul, care deveni şi el adult, împietri în faţa oricărei persoane care îi ceru să "gîndească". Numai cînd se gîndea că trebuie să gîndească se simţea vinovat, pentru că ştia că ordinul "gîndeşte" înseamnă că trebuia să se gîndească la ce-a făcut rău, aşa că, pentru el, gîndirea a devenit sinonimul vinovăţiei. Dacă se "gîndea" destul timp, cu siguranţă descoperea ce-a făcut ca să deranjeze ordinea lucrurilor. Pentru a scăpa de gîndire, care are fi condus la concluzia inevitabilă că era vinovat, copilul începu "să nu gîndească", abătîndu-şi mintea, cît se poate de mult, de la ceea ce ar fi putut fi considerat "gîndit". Pînă a nu i se fi ordonat să "gîndească", activitatea lui favorită fusese visatul cu ochii deschişi, dar nu se mai putea deda acestei activităţi, care îi umpluse copilăria pînă în momentul în care a apărut adultul cu o mînă în şold şi cu o rigla în cealaltă mînă, în puseuri masive, neîntrerupte şi prelungite, tocmai pentru că ea fusese viciată de porunca de a "gîndi". Încă îi mai plăcea să viseze cu ochii deschişi, dar nu o mai putea face decît în scurte salturi, ca şi cum ar fi dat o raită în cheseaua cu dulceaţă a propriei sale minţi. În şcoală, unde studiase cum să nu gîndească, a urmat un curs despre natură şi procesul gîndirii şi a aflat, spre disperarea sa, că majoritatea gînditorilor despre gîndire considerau că procesul este fundamental generat de necesitatea de a afla ce nu era în regulă