1. Obişnuiesc să spun prietenilor că nimic nu ţi se mai poate părea nou ori surprinzător pe lumea asta dacă ai citit cu atenţie şi în întregime pe Shakespeare. Tot ce e omenesc e acolo. În privinţa puterii şi, în special, în privinţa eşecului în mariajul cu puterea îmi vine mereu în minte o remarcă a lui Brutus de la începutul actului al doilea din Julius Caesar. Iat-o: "E blestemul măririi că desparte de cugetul cel bun puterea ". Cu mai mulţi ani în urmă, în vremea glorioasei guvernări Văcăroiu, îmi amintesc că dl Andrei Pleşu a publicat un text în care, în esenţă, spunea că îl alarmează faptul că nici unul dintre liderii acelei vremi nu exprimase vreodată, într-un context sau altul, regretul pentru ceva ce făcuse prost ori părerea de rău pentru vreo oportunitate ratată sau măcar îndoială cu privire la o decizie luată. Ca şi actualul cabinet, şi echipa Văcăroiu avea un aer super-performant şi invincibil. Desigur, atunci ca şi acum, România îşi consolida zi de zi şi ceas de ceas poziţia de codaşă la principalele materii ale tranziţiei, cu o ritmicitate susţinută şi implacabilă care amintea de aceea pe care Lenin o evoca cînd vorbea despre ascuţirea luptei de clasă. Atunci, dl Pleşu exprima ideea de bun-simţ ca un om care nu are îndoieli şi care, în timpul exercitării puterii, mai ales a unei puteri ca cea din prima jumătate a deceniului trecut, nu admite public măcar o singură dată că a greşit sau că se întreabă asupra eficacităţii sale este suspect moralmente şi periculos politiceşte. Evocăm cu cîteva luni în urma ultimul discurs ţinut de Vaclav Havel în calitate de şef de stat la New York. Acolo, liderul ceh, cu adevărat o figură majoră a istoriei Europei de Est şi nu un mediocru cu pretenţii aşa cum producem noi pe bandă rulantă, spunea că, după 13 ani de preşedinţie, simte mai multe îndoieli decît oricînd şi că e tot mai nesigur pe ceea ce face. Asta spun