* Quo Vadis (Polonia, 2001), de Jerzy Kawalerowicz Quo Vadis are de toate: gladiatori, uriaşi buni la suflet îngenunchind tauri din Germania, femei aproape goale legate pe grumajii taurilor, femei bune care îşi demonstrează bunătatea îngrozindu-se atunci cînd văd sînge, femei rele care îşi demonstrează răutatea excitîndu-se atunci cînd văd sînge, pe Sfîntul Petru, pe Petronius, pe Nero bînd dintr-o cupă în formă de melc (cu coarne cu tot) şi plîngîndu-se că Troia nu arde destul (în poemul epic pe care încearcă să-l scrie), Roma arzînd (şi arzînd destul, chiar după criteriile cele mai exigente), capturi, evadări, convertiri, cucernicie, desfrîu, voci venite din cer şi... şi... mai era ceva - ah, da, leii, cum puteam să uit leii! După cum sînt convins că vă amintiţi, în 1912 v-aţi dus la cinema ca să vedeţi superproducţia italiană Quo Vadis. Iar acum vreo 50 de ani, Hollywoodul se afla într-o pasă ciudată, cînd răspundea la ameninţarea televiziunii cu tot mai mult Quo Vadis, tot mai multă pietate, lei tot mai fioroşi, ecrane tot mai mari, vedete tot mai rătăcite în Roma antică (imaginea lui John Wayne în togă şi sandale este una pe care o voi păstra de-a pururi, în sertarul cu antidepresive al inimii mele) şi romani tot mai decadenţi (dilematicul Laurence Olivier, în Spartacus, neştiind după cine să tînjească mai tare: după sclava Jean Simmons sau după sclavul Tony Curtis?). E clar: în veci n-o să scăpăm de Quo Vadis . Deci ce e nou, la această nouă versiune a romanului lui Henrik Sienkiewicz? Faptul că e poloneză şi faptul că regizorul Kawalerowicz o mînă într-un ritm care ar putea fi descris politicos ca "mersul înţeleptului"; e ca şi cum ne-ar cere, seniorial, să avem răbdare, pentru că orice lucru care durează mai puţin de trei ore e nedemn de un laureat al premiului Nobel, şi orice lucru care durează trei ore, dar pare să dureze mai puţin de trei zile, e n