După ce încep să enumere ţările care s-au întîlnit în Belgia şi trec de Franţa şi Germania, cînd ajung la Belgia şi Luxemburg, oficialii americani dobîndesc o intonaţie ironică: din punctul lor de vedere, consolidarea proiectului comun de apărare europeană, decisă la sfîrşitul lunii, a fost încă o ocazie de exerciţii retorice, practică atît de îndrăgită de liderii europeni orgolioşi. Într-un interviu acordat ziarului Le Monde (29 aprilie 2003) prim-ministrul belgian, Guy Verhofstadt, spunea că, deşi a fost stimulată de criza irakiană, iniţiativa nu e un act ostil faţă de Statele Unite: "Dorim să definim conceptul apărării europene ca o parte integrantă a politicii NATO şi să lansăm iniţiative coerente, nu doar un document în plus despre apărare... Cred că trebuie să revitalizăm şi să reechilibrăm Alianţa atlantică. Acum ea e alcătuită dintr-o superputere şi alte optsprezece ţări. Ca să corectăm această situaţie e necesar să existe, alături de puternicul filon nord-american, un filon european coerent şi integrat. Uniunea Europeană cheltuieşte pentru apărare aproximativ jumătate din suma alocată acestui scop de Statele Unite, dar eficacitatea ei pe teren este de zece ori mai mică". După această constatare, ironia americanilor capătă o explicaţie: e dificil să pretinzi egalitate, cînd unii sînt cu banii şi alţii cu discursurile despre principii. Aroganţa grupului de consilieri neo-conservatori din preajma preşedintelui Bush exploatînd ceea ce ei consideră a fi victoria din Irak are de ce să-i pună pe gînduri pe liderii europeni. Puterea americană a sfidat regulile, organismele responsabile cu respectarea regulilor şi şi-a impus voinţa. De obicei, învingătorii nu sînt judecaţi, dar acum izbînda lor e relativă: nu a fost bifat nici primul scop declarat al acţiunii militare (nu s-au găsit armele chimice şi de distrugere în masă - a fost rîndul preşedintului rus, P