Nu-mi iese din cap, şi asta de luni de zile, mirarea unui ascultător atunci cînd am avut "curajul" să spun că prostituatele ar trebui ajutate, consiliate, poate chiar sprijinite să-şi găsească un loc de muncă. "Ce, dom'le, la soarta curvelor trebuie să ne stea nouă mintea acum? N-are nevastă-mea loc de muncă şi eu să-mi fac griji pentru toate jigodiile?!", a rostit românul. Şi a închis. La un moment dat emisiunea despre femeile străzii s-a terminat. A urmat alta, despre musulmani. Era înaintea declanşării războiului din Irak şi am avut curiozitatea să aflu ce şi cît ştim noi, românii, despre Coran şi lumea arabă. M-am convins atunci - şi spun aşa pentru că de mai multă vreme mă încerca o astfel de bănuială! - că trăim alături de oameni a căror concepţie despre lume şi viaţă e un puzzle hidos construit cu fragmente din lecturi şcolare obligatorii, secvenţe din filme americane proaste, frînturi din talk-show-uri şi documentare de pe Discovery. Într-o altă zi am vorbit despre maghiari şi s-a ajuns, inevitabil, la autonomia culturală şi administrativă. Subiect sensibil, de acord, dar nu complexitatea unei dispute cu argumente pro şi contra m-a făcut să amintesc aici acest episod, ci faptul că ea n-a avut niciodată loc. Cînd vine vorba despre un astfel de subiect argumentele dispar, ele sînt înlocuite brusc de fraze sforăitoare cu iz naţionalist sau citate din Constituţie despre ce stat naţional, unitar şi independent avem noi, românii, în timp ce, smucind în hăţul limbii stau gata, gata să dea pe-afară herghelii de înjurături. Aş mai putea să menţionez, în acest context, "memorabile" clişee despre ţigani, ruşi, Antonescu, Regele Mihai, Ceauşescu, Iliescu şi mulţi, foarte mulţi alţii. Ce legătură există între toate acestea? Aparent, nici una. Dar eu le văd ca tuşe de portret, frînturi ale felului în care, din păcate, obişnuim să fim. Compasiunea noastră are limite