La data apariţiei acestui text se va afla în plină desfăşurare un colocviu interdisciplinar româno-francez dedicat "Imaginarului punctelor cardinale". Centrul de Istoria Imaginarului de la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (al profesorului Lucian Boia), în colaborare cu Centrul de Cercetare a Imaginarului de la Universitatea Stendhal Grenoble 3, a organizat acest festin intelectual pe tema orientării, care, asta înseamnă, îndreptare spre est. Voi glosa la rîndul meu pe această temă, atît de proprie arhitecturii. Profesorul meu de la Oxford, specialist în istoria secolului al douăzecilea european, spunea următorul lucru: "Nu există istorie europeană. Există doar germani înaintînd spre est şi ruşi înaintînd spre sud". Mi se pare însă că pot invoca spusele profesorului Z. Zeman (atît de dureros verificate chiar de secolul trecut) drept motto al modestului text care urmează. El este menit mai degrabă să recapituleze chestiunea tensorilor, adică a direcţiilor privilegiate de articulare ale zisului spaţiu. Discuţia despre centri şi periferie, despre orientarea caselor şi, mai cu seamă, a templelor este una despre ceea ce face dintotdeauna buna arhitectură, conferind sens existenţei noastre de, printre multe altele, utilizatori ai spaţiului. Puţină fizică elementară, mai întîi. Pentru a avea o direcţie, este nevoie de un punct de pornire şi de unul de destinaţie; direcţia le uneşte. Mai avem nevoie de o tindere (vector, sens), la conjuncţia tuturor acestor elemente aflîndu-se sensul al doilea, adică semnificaţia. Banal; cu toate acestea, vom observa că, întocmai precum în fizica einsteineană, avem nevoie de sisteme de referinţă pentru a putea vorbi despre orientare în spaţiu. Avem, adică, nevoie de centri. Spaţiul este orientat relativ la ceva mai mult sau mai puţin fix: corp propriu cel mai adeseori (la rîndul său acesta extinzîndu-şi proliferarea în r