„Chipurile nu purced din cuvinte, cuvintele nu lamuresc chipurile. Intre ele pulseaza o interferenta nenumita, o osmoza oculta asemenea unei conjunctii astrale inca necunoscute. Un freamat leaga cuvintele si chipurile fara a se lasa intrevazut.“

Am citat din Alexandru Lungu, Fata nevazuta a umbrei (Editura Argo, Bonn, 2003). E vorba de un text „explicativ“: poem final si, totodata, colofon al ultimei lui plachete de grafica si versuri, de „chipuri“ si „cuvinte“.

Trebuie spus, pentru cei care n-o stiu (si n-o stiu multi, atita vreme cit tirajul unei carti de Alexandru Lungu e, ca la suprarealisti, confidential), ca el, poetul, e dublat, dintotdeauna, de un discret, dar remarcabil grafician.

Este, aceasta, „fata“ (vizibila a) „umbrei“ vocabulelor sale pe hirtie, reversul unui vers ce nu e, totusi, aversul graficii, dar, propriu-zis, adversul ei. Interfata lor e cartea insasi – o interfata echivoca si diafana ca penumbra, a doua universuri fara verso!

Ceea ce face Alexandru Lungu nu este, deci, o pictopoezie, nici chiar daca umbra tutelara a (graficii) lui Victor Brauner, hieratica si misterioasa, e, pe alocuri, una evidenta.

In cazul, totusi, ca vom face uz, ca de un vag reper, de acest termen, se cade sa-l scriem picto-poezie; si sa-i dam trasurii de unire sensul derridienei différance: „interferenta“, dar si diferenta. Intre lizibil si vizibil (sau vizual), intre (cali)grafie si grafie, se interpune falia „umbrelnica“ a cartii, discontinuitatea paginara si/sau hiatusul dintre „a filei doua fete“ – indisociabile, ne-, insa, congruente.

Or, grafica lui Alexandru Lungu (se) joaca tocmai pe aceasta fatala intrerupere a cartii, a partilor ei de umbra si lumina. O intre-rupere, mai bine zis; si, ca atare, o premisa, o promisiune, o speranta ca indezirabila ruptura este, de fapt, un inter-mediu, un interval osmotic sau, bare