Pe ulita principala, cam la nivelul santului, cate o gura de cismea in fata careia sunt mereu aliniate galeti si butoaie de plastic. Oamenii stau mai incolo, vorbesc, mananca seminte si asteapta sa le vina randul. Foarte putini si-au tras teava ca sa aiba apa in curte.
Dar si ei au probleme: teava se sparge destul de des; instalatia de captare din varful dealului e paradita; daca uda aia din deal, aleluia la vale. In fine, daca vorbesti cu un om, tanar sau batran, femeie sau barbat si il intrebi ce mai face, mai intai iti spune ca a fost sau se duce la apa.
Nu stie nimeni cum era inainte. Adica inainte ca primul rege al Romaniei sa dea peste satele astea si sa ordone sa se capteze unul (acelasi si astazi) din mai multele izvoare din deal.
De cand au venit bucurestenii e si bine si rau. Bine ca dau de munca la casele luate ieftin pe care le refac si ca atunci cand se sparge teava sau se infunda la deal, o repara. Rau e ca toti si-au tras apa in case, si-au facut bai si consuma.
Consumul de apa e un prilej vesnic de mare galceava. Sigur ca nu are rost sa ne intrebam de ce e asa de peste un secol. Nici sa amintesc cu inteles de Tribunalul apei tinut de sute de ani, in fiecare duminica in fata catedralei din Sevilla, unde un grup de batrani iscusiti, alesi de comunitate, fara nici o legatura cu autoritatile, transeaza disputele iscate de apa pentru irigatii.
Satenii traiesc in economii inchise, cu bani putini si rari. Consuma ce produc: oua, pasari, porc, lapte si branza, legume din gradina, vin si tuica. La magazin, intr-un caiet sunt trecuti la datorii: cutare, 1 punga de fidea, cutare, 3 paini, cutare 1 sticla ulei, 2 pachete de tigari s.a.m.d., pe foi intregi. Cum e o zona de vii, cu anume reputatie, vinul se schimba cu porumb pentru animale.
Altfel, un litru de vin face cam cat o sticla de apa minerala si numai din vanzarea
