Monica LOVINESCU
Jurnal 1985-1988
Editura Humanitas, Colectia „Memorii/Jurnale/
Convorbiri“, Bucuresti,
2002, 372 p., f.p.
In 1985, in pragul adolescentei, am inceput sa ascult, sporadic, si emisiunile culturale de la Europa Libera (pe cele politice le ascultam constant de mai de mult) stimulat de atacurile in serial ale lui Eugen Barbu din Saptamina: simpatiile mele mergeau, firesc, inspre cei injurati de oamenii Securitatii. Pe atunci, vocile Europei Libere erau pentru mine mai mult decit repere morale: erau niste mituri. Bombardat zilnic cu marsuri, ode si omagii, nu ma puteau multumi (defula) „mofturile“ criptate si inofensive ale unei lumi literare pe care o percepeam mandarinala si poluata radioactiv de propaganda, ci doar atacul politic direct asupra unui regim pe care-l traiam ca pe o agresiune si amenintare cotidiana.
Perspectiva mea subiectiva asupra epocii inregistrate de Jurnalul (1985-1988) Monicai Lovinescu este, deci, una exterioara „lumii bune“ care se perinda prin paginile sale; nu insa si cotidianului socialist abrutizant ce transpare ici-colo. Admiratia pentru exemplaritatea morala a Monicai Lovinescu a ramas neschimbata; distanta (inclusiv cea temporala) si experienta personala a anilor de dupa 1990 mi-au relativizat insa sensibil perspectiva asupra mitologiilor epocii.
Parcurgind paginile acestui Jurnal, nu poti sa nu devii melancolic: multe dintre solidaritatile de atunci s-au transformat intre timp in adversitati ireconciliabile. Exemple? Alexandra Lavastine, ziarista de la L’Evénement de Jeudi, sustinatoare a muncitorilor revoltati de la Brasov si a „grupului de la Iasi“, devenita azi – pentru multi opozanti de lux – un fel de bête noire „stalinista“. Apoi – rupturile produse intre timp intre unii ex-opozanti politici radicali din tara si intelighentia „rezistenta prin cultura“ pen
