De Şase decenii Valentin Gheorghiu se dăruieşte semenilor cântând. Este felul său de a-şi prezerva integritatea. Mereu dăruindu-se, rămâne mereu întreg. Mai mult, cu fiecare ieşire la rampă, sufletul lui sporeşte, iar setea spiritului este mai puternică. O sete potolită cu măsură, căci, nu-i aşa, doar sorbind încet, îşi stinge setea cel însetoşat. Poate că firescul este ceea ce palpită cel mai puternic la Valentin Gheorghiu: tuşeul prin care mâinile îmbracă tastele pianului aidoma unor mânuşi; frazarea ţâşnită parcă din raporturile frecvenţiale şi funcţionale ale celei mai severe fenomenologii sonore; compoziţiile ivite din elanul spontan, ca un punct de sprijin în căutarea adevărului. Nimic nu e factice ori alterat. Spirit viu, cutezător, nu îşi caută răspunsurile prin te miri ce văgăuni culturale şi nici nu îşi cloceşte efuziunile, ci le aplică deodată, ca o parafă a imensei sale personalităţi. Vrând, ca orice mare artist, să atingă plenitudinea, simte că este copilul care se sprijină de valorile autentice, tânărul descins din speranţele şi dragostea publicului, omul matur luptându-se cu devălmăşia stilistică şi atitudinală a muzicii actuale, pustnic în chilia gândurilor, învăţat printre duhurile partiturilor, sărac în dorinţa de preamărire şi bogat în spaima de a nu onora chemările capodoperelor. L-am ascultat în Schumann şi Brahms, în Enescu şi Ceaikovski, în lucrări concertante şi camerale, interpretându-şi propriile opusuri ori restituindu-le pe cele ale zeilor din Olimpul muzicii. Niciodată nu am simţit povara acelui rest livrat de senzaţia lucrului întrerupt şi ne dus până la capăt. De fiecare dată, Valentin Gheorghiu a transformat handicapul imanent al muzicii acela de a fi o artă inter-mediată într-un copios avantaj, căci în orice compoziţie există, în afara gândirii autorului, şi spiritul executantului care, doar atunci când accesează sensul intrinsec al m