Vodevilurile lui Alecsandri au fost uneori judecate cu asprime, pentru naivitatea procedeelor dramatice şi mai ales pentru păcatul lipsei lor de originalitate: ca adaptări, prelucrări, cu sursele nu întotdeauna indicate explicit. Nu aceasta este totuşi opinia dominantă în istoria literară românească mai nouă. Un foarte complex şi convingător studiu al profesorului Paul Cornea analiza tocmai "circuitul popular", "spiritul vodevilesc" şi calitatea limbajului care dau valoare comediilor, indiferent de existenţa modelelor şi a izvoarelor ( a căror căutare, pentru orice detaliu textual, a fost de altfel exagerată): "În ultimă instanţă, totul se ţine graţie dialogului" ( Itinerar printre clasici, 1984, p. 60). În fond, în aceste texte nu criteriul creaţiei în eternitate conta, ci acela al limbii în actualitate; nu acţiunea şi personajele erau miza, ci dialogul, în care firescul colocvial ne apare şi azi ca remarcabil de autentic. În studiul comparatist din 1924 important pentru identificarea surselor, dar insensibil la calitatea reală a limbajului Ch. Drouhet făcea printre altele afirmaţia că limbajul adaptărilor lui Alecsandri este prea fidel originalelor, calchiind chiar, stîngaci, expresii franţuzeşti: "uneori traducerea e ciudată, aşa cînd Măndica numeşte iataganul lui Kir Zuliardis «un spală-varză», luîndu-se după Clapotte din Un tigre du Bengale care poreclise sabia de gard naţional a stăpînului său «un coupe-choux»" ( Studii de literatură română şi comparată, 1983, p. 206). Or, tocmai exemplul în cauză în care servitoarea descrie iataganul stăpînului: "coşcoge spală-varză" ar putea fi o dovadă a abilităţii lingvistice a adaptării, a sensibilităţii lui Alecsandri pentru registrul familiar şi argotic românesc şi al capacităţii sale de a găsi corespondenţe de expresivitate populară. Cazul e interesant, pentru că piesa Kir Zuliardi e din 1852 ( Opere, VI, p. 140), iar s