Stimate domnule Lucian Raicu,
Fericit c-am bătut aseară într-un mod absolut senzaţional, cînd totul părea dus dracului, pe handbaliştii ruşi, amărît că în "bunul de tipar", aflat în sfîrşit la mine, sînt 50 ("cincizeci"!!) de greşeli, încerc să scriu scrisoarea duminicală, pe-un timp ploios, cu prima cafea băută demult. Tocmai s-a trezit Tamara Nikolaevna şi profit să mai fac un rînd! Fie ce-o fi! (E vorba, desigur, de cafea!)
*
Curios cît de schimbat de propriile rînduri te lasă o "corectură"! Nu se mai simte nimic din sufletul pe care l-am pus cîndva în aceste cuvinte făcute din litere. Oricum, cred că e ultima dată cînd mai citesc, obligat fiind, de la un capăt la altul, cartea asta care-i un dulap ratat (pentru că ar fi fost cu adevărat o izbîndă dacă-l alcătuiam din lemn, nu din versuri).
*
Pentru că a venit vorba de dulap, mi-am amintit că, pe vremuri, vreo cîţiva ani m-am gîndit cum să scriu un poem (scurt): cana. Doream să fac o cană din cuvinte, una esenţială. Nu mi-a ieşit decît o strofă şi aceea, parcă, blagiană. Şi n-am mai publicat-o. De fapt, şi acum sînt obsedat de acest obiect. În schimb, mi-a reuşit o fîntînă!
*
Bineînţeles, scrisoarea asta e scrisă sub impresia "corecturii". Cana galbenă, de teracotă, din care beau zilnic, dimineaţa, o cafea uriaşă (fiindu-mi interzis!) reprezintă acum, posibilitatea de-a mai obţine un mic entuziasm ce-mi declanşează mîna pentru cîteva zeci de minute. Fiindcă, sînt sigur de asta, scriu cu mîna!
*
Am momente în care aş cumpăra mii de chiloţi de damă şi i-aş dărui, umil, la colţ de stradă! Fetişism? O, nu, e un vis de-al meu să deschid o prăvălie de lenjerie intimă feminină, într-un orăşel de provincie, într-o piaţetă obscură, cu intrarea printr-un gang subţire şi umed. Aş auzi, de la tejghea, tropăitul minuscul al cumpărătoarelor, le-aş aştept
