După o eclipsă de câţiva ani, ziua de 1 Mai şi-a reintrat în drepturi. Până acum, în competiţia dintre Paşte şi orice altă sărbătoare a primăverii cel dintâi câştiga detaşat, spre duioasa bucurie a soboarelor de preoţi. Anul acesta am sesizat o neaşteptată schimbare de ton. Deşi în România sunt din ce în ce mai puţin muncitori şi din ce în ce mai mulţi pensionari şi şomeri , întâi-maiul lui 2003 a fost foarte-foarte muncitoresc. Cu lăcomie de căpcăun, el a înghiţit podul zilelor ce-l separau de Paşte, aşternând peste ţară miasme de mititei şi revărsând fluvii de bere.
Cadoul primit de la guvern rimează perfect cu pleşca din decembrie 2002 - ianuarie 2003, când românii au tras-o pe dreapta aproape trei săptămâni. Dacă adăugăm şi luna de concediu legal al cetăţeanului, aritmetica ne demonstrează că fiecare om al muncii din România beneficiază de şaizeci de zile libere, plus cincizeci şi două de duminici, plus cincizeci şi două de sâmbete ( "vinerile scurte" nu le mai pun la socoateală, să nu mă acuze guvernul de meschinărie). Prin adiţionare, ajungem la frumoasa cifră de una sută şasezeci şi patru zile de antren şi voie bună, ceea ce face din celebrul roman al lui Jules Verne, Doi ani de vacanţă, una din sursele intelectuale ale pesedismului.
Noutatea absolută adusă de acest an împrumutată parcă din utopiile negre ale lui Orwell, altă sursă de inspiraţie a guvernului este că zilele de repaos au fost decretate obligatorii. Un patron de firmă la care făcusem apel pentru o mică lucrare de construcţie mi-a spus că-i e frică să scoată muncitorii la lucru pentru că poate fi amendat. Şi asta se întâmplă nu în Japonia sau în Koreea de Sud, nu pe vremea lui Stahanov, ci în blânda, ineficienta, somnoroasa şi nu vă fie cu supărare cam leneşa noastră ţărişoară. Aş fi înţeles o astfel de măsură într-o zonă de workaholic-i, în Germania de după război sau în C
