Antonio Tabucchi, absolvent al superuniversităţii Scuola Normale Superiore din Pisa ( oraşul natal), profesor de literatură portugheză, specialist de faimă europeană în studii lusitane, cu contribuţii importante în difuzarea operei lui Fernando Pesoa, a debutat în 1975 cu Piaţa Italia ( tradus în română de G. Arbore), microroman cîştigător al premiului pentru debutanţi "L^inedito", dar s-a impus ulterior prin cîteva volume de nuvele remarcabile. Numeroasele sale titluri, l-au propulsat în ultimii ani în elita scriitoricească europeană; mulţi specialişti îl consideră pe Tabucchi unul din numele de referinţă pentru proza italiană din ultimul sfert de secol.
Nu trebuie neglijată nici contribuţia lui şi ca iniţiator la unele dintre cele mai antrenante polemici din ultimele decenii, mulţi considerîndu-l în această privinţă un nou Pier Paolo Pasolini. Era de altfel de aşteptat, dacă ne gîndim că Piaţa Italia e povestea vieţii a trei generaţii de rebeli, rebeli structural şi prin formare.
Pînă la succesul mondial al romanului Susţine Pereira, 1994, transpus cinematografic, avîndu-l ca protagonist pe Mastroiani, roman tradus în română de Adina Teodorescu, Antonio Tabucchi era apreciat doar ca autor de proză scurtă, în special de povestiri fantastice, fiind menţionat alături de Gianni Celati, Marisa Volpi şi Stefano Beni.
Dacă în Italia, la începutul anilor ^70 ( "de plumb", le spun italienii, ani marcaţi de sechestrări de persoane şi terorism, care au culminat cu răpirea şi asasinarea lui Aldo Moro, reputatul om politic democrat-creştin), era favorizată formula prozei documentare, politico-ideologice, avînd drept referent realitatea imediată şi adesea contaminată de jurnalism, ulterior a fost preferată formula romanului istoric, de asemeni ideologizat, dar cu virtualităţi literare sporite. Afirmaţia este, evident, relativă, pe de o parte,
