Literatura este, fără îndoială, anterioară scrisului. E o invenţie a sălbaticilor, ea însăşi specie sălbatică, multă vreme cinegetică şi carnivoră. Edgar M. Forster are un scenariu pentru peşterile neoliticului, poate chiar ale paleoliticului: Spre seară, în jurul focului, temându-se teribil de întuneric, mănunchiul de oameni se încălzeşte, ascultându-l cu pietate pe unul dintre ei. Este povestitorul, omul cuvântului,al memoriei şi al imaginarului care nu are voie să lase auditoriul să se plictisească ori să adoarmă. Plictisul e un demon care, o dată cuibărit în ascultători, poate să-l alunge-n calea fiarelor ori să-l ucidă pe narator.

Povestitorul ducea peste tot literatura cu sine, aşa cum îşi purta prin lume imaginaţia, memoria şi vocea. Mai târziu, în vremurile mai istorice, pe Mediterana, de unde avem imagini, el a luat cu sine lira, harfa, mă rog, o metaforă palpabilă a corzilor sale vocale şi o prelungire a acelor strune. Nu a mai depins de micul său trib, de vânătorile şi de grotele sale, ci a prins a se mişca cu o oarecare libertate pe la curţi de principi,de tirani, pe la generoase adunări de oameni. Putea să-l asculte oricine, cu excepţia surzilor. El era literatura şi, de multe ori, povestitorul, poetul, aedul era orb...

Există şi în asta un joc al necesităţii: zecile de mii de cuvinte ale poemelor epice aveau nevoie de o memorie fabuloasă precum cea a orbilor spre a putea supravieţui uitării. Apoi, acompaniamentul textului, iluminarea ritmului său interior, desăvârşirea armoniei sale cerea de asemenea un auz rafinat,exersat vital în templul logosului precum cel al aceloraşi cântăreţi orbi. Din specia acestora face parte Homer şi alter ego-ul său, aedul Demodocos din Odiseea în care părintele epopeei se înfăţişează pe sine în chip neechivoc şi cu un realism numai de el ştiut.

Când Pisistrate, tiran al Atenei, dar şi al