Anul acesta, Premiul Criticii a fost acordat pentru „stralucita exegeza a universului ionescian“. Ce inseamna „exegeza“? „Interpretare, comentare, explicare istorica si filologica a unui text literar, religios, juridic“, spune DEX-ul. Altfel spus, luind apoi aminte la reprosurile care i s-au adus lui Radu Afrim si dramatizarii lui dupa De ce fierbe copilul in mamaliga (in esenta, ca nu respecta „universul“ romanesc al Aglajei Veteranyi, un fel de crima de lez-autor), sintem in plina conceptie a spectacolului ca „exegeza“ scenica a unui text literar si a regiei ca strategie de lectura (despre care vorbea Miruna Runcan prin 1996). Ancorarea critica in aceasta definitie limitata a regiei explica, in mare masura, blocajul comentatorilor de teatru in fata unor spectacole care nu se supun ei – montarile lui Andryi Zholdak sau Pilafuri si parfum de magar, spectacolul lui Purcarete. Nu e, totusi, cazul lui Afrim, ale carui anterioare abordari scenice personale – Alge sau Trei surori – au fost bine primite si intens explicitate (acelasi Afrim, trebuie amintit, a mai avut parte de reactii de protest – fata de dramatizarea romanului lui Raymond Jean, La Lectrice), fiindca el este, fundamental, un cititor de exceptie, iar aplicarea la spectacolele lui a modelului regiei-strategie de lectura poate duce la rezultate dintre cele mai interesante. De aceea, cred ca, de fapt, cheia inapetentei critice la De ce fierbe copilul..., spre deosebire de adeziunile stirnite de montarile lui Lorca si Cehov, tine tocmai de felul diferit de lectura pe care cele doua tipuri de texte il reclama.

Avem, astfel, pe de o parte, doua texte „de patrimoniu“, literar si scenic, carora Afrim le aplica ceea ce Miruna Runcan numeste „lectura dubla“ – si care este, in esenta, o lectura parodica. Lectura ce presupune o raportare continua, un dialog cu modelul de interpretare, familiar si directoru