Adrian Păunescu pe postul "Realitatea" tv., vorbind despre virtuţile "Cîntării României" ("a lansat un număr uriaş de talente" etc. etc.), sindicalişti arborînd zîmbete complezente ce abia le camuflează lipsurile dentiţiei de tranziţie; mutre de sărbătoare şi microinterviuri cu inşi gîngavi, unii purtînd pe cap şepcile proletare de odinioară, mă fac să retrăiesc stranii momente.
Cînd, an de an, înainte de 1990, în calitate de "om al muncii", cu ameninţările de rigoare ("ţi se taie ziua, nu ţi se mai dă primă tot anu^, o să ai calificativ «satisfăcător» şi vei fi prelucrat la cadre"), eram silit să ajung la ora 7 dimineaţa în Piaţa Unirii spre a pleca în marş către Piaţa Aviatorilor, cu cămaşă albă şi cu pancarta de rigoare ("răspunzi dă ia cu capu^"), parcă-mi era înfipt un piron în palmă Timpul trecea extrem de încet. Epuizam în primele trei sferturi de oră subiectele posibile cu vecinii de marş ("ochii şi urechile" erau superactive mai ales în astfel de împrejurări), aşa încît mă lăsam asaltat de gînduri diverse, omorîndu-mi timpul, ca în gară, după o pierdere a trenului sau într-un pat de spital, după o multiplă fractură... Statul în picioare mă exaspera, dar nici avansarea nu-mi făcea plăcere, căci se producea într-un ritm de melc. Difuzoarele ne luau urechile cu asalt, inculcîndu-ne o veselie de operetă, dar ce-i drept, e drept strigînd ele în locul fiecăruia dintre noi...Cum să-ţi placă aşa ceva?
"Bardul" de la Bîrca, gesticulînd şi urlînd exoftalmic, gîfîindu-şi versurile în devans faţă de interpreţi, strigîndu-şi la intervale regulate omagiile de pe cartoanele colorate arborate spre uzul camerelor de luat vederi alb-negru şi al "cîrmaciului iubit", îmi producea vertij. Nu mă ştiu să fi suportat mai mult de 5 minute producţiile de "cultură vie" ale acestui clown obez şi fără ruşine, care, caragialesc, fugea cu sprinteneala morţii în oas
