Cartea lui Nicolae Oprea Magicul în proza lui V. Voiculescu îmi aminteşte de culegerile de texte comentate pentru diferite admiteri. Este vorba de o lucrare care propune o metodă riguroasă de abordare a magicului voiculescian (având drept punct de plecare teoria blagiană despre mit şi magie din Trilogia valorilor), care porneşte de la "banca de informaţii" a filologului de profesie. Caracteristica din urmă, însă, este şi sursa impresiei despre care vorbeam mai sus: prea mult din profesorul de română transpare din rândurile cărţii şi prea puţin din criticul literar a cărui voce originală ne-am aştepta să o auzim. Disocierea între cele două categorii vine, după cum ştiţi, de la Călinescu şi, deşi în multe cazuri nedreaptă şi jignitoare, surprinde totuşi cel mai bine condiţia cărţii de faţă. Domină aici formulările descriptive, subtilităţile „de bun-simţ", aprecieri critice valabile dar catacretice, într-un cuvânt, tot ce ar trebui să afle un elev în legătură cu proza lui Voiculescu şi categoria magicului. Cititorul oarecum iniţiat, însă, nu are parte de prea multe revelaţii hermeneutice.

Capitolul al doilea atrage atenţia în mod deosebit prin aroganţa titlului: Natura povestitorului. Lecturi inadecvate. Aşadar, avem de-a face cu un capitol de metacritică. Problema apare în momentul în care autorul postulează propriul demers exegetic ca fiind cel adecvat prin comparaţie cu precedentele păreri critice, considerate în cel mai bun caz inadecvate, în cel mai rău caz, curate aberaţii. Autorul pare să fi ars etapele teoriei culturale sărind direct de la Blaga în contemporaneitate, peste noţiunea de operă deschisă interpretărilor promovată de un Umberto Eco sau Roland Barthes. Am folosit cuvântul aroganţă pentru că atitudinea de superioritate critică pe care autorul o afişează este evident una falsă, rezultat al distanţării în timp şi, prin aceasta, al avantajului