După treisprezece ani, găsesc, în fine, o propoziţie a lui Ion Iliescu la care n-am ce obiecta. Propoziţia nu sună frumos, dar ne defineşte în măsură esenţială. O citez cu satisfacţie: „Unul din marile noastre handicapuri sunt W.C.-urile". Multora dintre cititori o astfel de aserţiune le sună, pe bună dreptate, jenant: în nici o ţară din lume un şef de stat nu se ocupă de lucruri de acest nivel, însuşite, de regulă, până la vârsta de trei-patru ani de oricare cetăţean. Dar excepţionalismul românesc se manifestă şi în astfel de formule.

Uşor ipohondru, ar trebui să fiu recunoscător lipsei de igienă din absolut toate restaurantele comuniste. Scârba faţă de murdărie şi de mirosurile pestilenţiale emanate de closete chiar în localurile de bună calitate m-a ţinut, în perioada critică a adolescenţei şi în prima tinereţe, departe de tentaţiile băuturii fără măsură şi a orelor nesfârşite petrecute „la un pahar". Albul dubios al faianţelor ce acopereau pereţii W.C.-urilor, mirosul înţepător al clorului ce nu făcea faţă avalanşei de urină şi escremente, scoicile fără capac şi stativele pentru hârtie igienică smulse din pereţi fac parte din biografia noastră comunistă şi ele explică în măsură substanţială de ce suntem cum suntem.

Pe de altă parte, acasă la el românul ştia să menţină curăţenia, în ciuda faptului că regimul conducător făcea eforturi titanice de a-l transforma într-un animal murdar. Cozile şi, adeseori, bătaia pentru hârtie igienică trebuie privite ca momente de eroism ale unei populaţii aflate într-o luptă inegală cu bestiile care încercau să-i controleze nu doar mintea, ci şi fiziologia. Spre onoarea lui, românul n-a cedat, şi adeseori renunţa la cozile de sute de metri la pui sau zahăr pentru pentru a alerga în altă parte a oraşului unde „se dădea" hârtie igienică. Astfel de întâmplări, la care am asistat nu o dată, mă emoţionează mai mu