Deşi este din ce în ce mai greu să trăieşti făcînd ARTĂ fără compromisuri majore, lucrul acesta se întîmplă. Ca orice excepţie bună sau rea care doreşte să confirme o regulă bună sau rea. Există locuri, şi în Bucureşti, şi în ţară, în care te simţi bine în apropierea unor artişti, unor spectatori cu reacţii vii şi subtile, în apropierea celor preocupaţi de teatru şi nu doar de imagini bombastice, supergonflate şi atît de goale în esenţă. Ele, aceste construcţii bizare în raport cu anvergura timpului pe care îl trăim, au publicul cel mai eterogen şi, paradoxal, mai compact în tipul de reacţii. Uneori, siderante. Gustul, însă, nu se discută. Cultura şi educaţia, da. Mai sînt şi în România artişti şi locuri, implicit atipici/ atipice. Unul dintre acestea este Teatrul Act. Căutarea şi aventura sînt poftite aici şi onorate cum se cuvine. Generaţiile se întîlnesc şi convieţuiesc. O vreme, mai multă, depinde. Cei ce poposesc aici sînt interesaţi de intervalul pe care îl petrec împreună, de ce se întîmplă cu ei artistic, uman şi metafizic. Aici nu se "fac" doar succese. Se încearcă diferite formule, deschis, onest, fără încrîncenare. Este foarte interesant ce se întîmplă la Teatrul ACT, chiar dacă premierele nu ies pe bandă rulantă, chiar dacă banii pentru producţii nu curg precum apa la robinet, chiar dacă echipa, tînără şi atît de redusă numeric, a obosit puţin în exploatarea formulelor de publicitare. În fine, acest spaţiu are o atmosferă nobilă pentru artă. Şi firescul ei. De aceea, mă obligă şi pe mine, spectatorul, să mă comport la fel: liber în receptare, în atitudine, în bucurie sau tristeţe, liber să decid, cu argumente, dacă m-a prins şi m-a convins ce-am văzut sau nu. Libertatea este savuroasă atunci cînd există în mintea şi trupul unei societăţi, unui individ, unei arte. Îţi dă şi detaşare, îţi dă şi ironie, şi autoironie, relaxarea de a înţelege un lucru împlini