- Editorial - nr. 97 / 21 Mai, 2003 Exista posibilitatea ca surzii sa poata comunica si altfel decat prin limbajul gesturilor si al mimei, si anume prin... cantec. Mai mult, ei pot fi si dansatori neintrecuti, talpile lor receptionand (mult mai exact decat semenii lor "normali") vibratia ritmului. Aceasta uluitoare veste o comunica, mai zilele trecute, un post de televiziune, ilustrandu-si afirmatia cu un filmulet realizat intr-o parohie ortodoxa de prin Arges, parca, al carui "erou" era tocmai corul celor lipsiti de auz, atent indrumati si dirijati de un tanar teolog. Nu intamplator, cantecele lor - de o acuratete impresionanta (dovedind perfectiunea auzului "mental") erau laudatii pe texte biblice, slavindu-i pe Tatal, Fiul Iisus si Sfanta Fecioara. Muzician de formatie fiind, frumusetea si puritatea interpretarii lor m-au cutremurat. Intr-o lume in care comunicarea reala intre "detinatorii" de grai articulat se disipeaza in cadere libera, Cuvantul fiind mai lesne folosit pentru a rani si pentru a ascunde adevarul, intr-o lume in care e din ce in ce mai greu sa iubesti, singura care mai da speranta ramane credinta in Dumnezeu. Si, iata, in Casa Domnului, surzii canta... ingereste. Din pacate, dincoace, in lumea "normala" (ca si in cazul dezechilibratilor psihic - mai sanatosi fiind, adesea, cei din stabilimente, decat cei care circula liber pe strazi), altii sunt cu adevarat "surzi": noi, cei totdeauna prea grabiti ("Time is money!") pentru a ne asculta unii pe ceilalti, din ce in ce mai acri, inraiti, egoisti si deja obositi de viata prea scurta. "Alte glasuri, alte incaperi..." Privind verdele catifelat si maiestuos al dealurilor ce strajuiesc orasul, la ceas de... povesti in livada cu vecinul Venczel - un secui cumsecade si necajit, cald si omenos ca baciul Petre, prietenul meu nonagenar din Marginimea Sibiului (parand a fi coborat de pe Columna direct in "