Pentru Paul Valéry lumea reprezintă un "ansamblu de incidenţe, de injoncţiuni, de interpelări şi solicitări de tot felul şi de toate intensităţile, care surprind spiritul fără să-l lumineze în el însuşi, care-l mişcă deconcertându-l, îl deplasează de la ce este mai important spre ceea ce este mai puţin important". O deplasare lubrifiată şi de vâscozităţile globalizării. Iar dacă pe vremea lui Valéry, globalizarea părea a fi doar o veste cu totul improbabilă, astăzi ea este un argument real, chiar şi nespus de precar, ce pledează pentru infinit de multe semnificaţii posibile, dar pentru nici una încă certă. În ordinea economicului (şi implicit a politicului), globalizarea, se ştie, înseamnă un complex relaţional de dependenţă, un teatru în care fiecare actor îşi joacă rolul şi-şi primeşte partea. În muzică ea este oglinda în care fiecare îşi priveşte propria faţă. O oglindă ce reflectă mai curând chipuri individuale, decât imagini de grup. Căci, poate părea ciudat, dar în muzică globalizarea este, într-un anume fel, întârziată din cel puţin trei motive: 1) Globalizarea ţine de spiritul epocii; un spirit din ce în ce mai atrofiat şi mai secătuit. După serialism, lumea muzicii a mai fost locuită de câteva spirite tutelare, care însă s-au derulat simultan şi nu ca până acum, în consecuţie. Aleatorismul, spectralismul, acusmatismul, curentul arhetipal, minimalismul, repetitivismul, noua complexitate, noua simplitate au tatonat, fiecare în parte, impunerea la scară planetară, mulţumindu-se în cele din urmă doar cu stârnirea interesului local al diverselor team-uri componistice. Or, risipirea treptată a probabilităţii de funcţionare a unui spirit coagulant, omogenizator face ca fenomenul globalizării să nu se poată declina în spaţiul muzicii savante, iar verbele extinderii şi generalizării să nu poată fi conjugate la timpul prezent. 2) Fără îndoială, traversăm o perioadă bâ