Keran şi Baubo

Călăuzită de pisicile din Rodos, alb-roşcate,

sub adierea unui evantai cu boare de santal,

iată-mă-n insula zisă a soarelui,

cea izbăvită de îmbucătura unui zeu furios,

care nici ibovnice de seamă nu avea,

nici lumea nu ştia s-o zămislească îndoit.

Roşcove şi smochine culegeam în zori cu hitonul încreţit de scaieţi,

de thyrs mă sprijineam doar atît cît să-mi fac loc în tufişuri

şi să pîndesc jivinele pămînteşti înc-adormite.

Haidos mă trimisese aici într-un surghiun cu păianjeni,

dar eu pe dulful Korin nădăjduiam să-l aflu în tinereţea-i albastră,

singurul bărbat cu-adevărat sortit mie de legile nescrise.

Insula avea mori de vânt zdrenţuite

pe lîngă care corăbierii bătrîni jucau pelotă,

atunci cînd nu se hîrjoneau la o carafă de poşircă.

Ci Haidos mă trimisese c-un slujbaş al său, de Jos,

ghebos şi cu eczemă pe ţeasta capului.

Rodioţii îi spuneau Keran,

fiindcă din gură-i ieşea cheratină.

Nici tînăr, nici bătrîn, cu ochi de codoş priceput,

cu faţa ca o hartă jupuită,

Keran zălogit era să-mi fie paznicul nădejdilor de dragoste.

Doar el ar fi izbutit, gîndea bărbatu-mi Haidos,

să-l dibuiască pe Korin,

meşter fiind în licori de-amor, alifii noptatice

şi seminţe de-mbiere la aşternut.

Norocu-mi atîrna acum de bătrîna-mi doică Baubo,

vestită cafegioaică şi fumătoare de opiu,

doar ea cu mîinile-i de precupeaţă iscusită

ar fi putut să-l înfrîngă pe străjerul Keran.

Ca să nu uiţi vreodată, Kore-Persefona,

mă vestea ghebosul la cîntatul cocoşului,

că Haidos ţi-e bărbat legiuit şi zeu cu picioare de foc!

Doar trupul său de smead stăpîn să îl atingi pînă şi-n vis!

Blestem pe capul tău de vei pofti vreodată vreun străin,

striga către mine, amarnic, ghebosul,

săgetîndu-l cu vor