La sfîrşitul anului trecut, editura Paralela 45 a publicat ediţia a doua a eseului lui Toma Pavel Fragmente despre cuvinte, apărut pentru prima dată la Editura pentru Literatură în 1967.
Într-un argument la această reapariţie, autorul declară că lucrarea sa, scrisă în plină perioadă de glorie a structuralismului îşi propunea să respingă rigoarea ştiinţei (limbajului). De altfel, prin însăşi natura sa, nici un eseu nu face altceva. Iar la treizeci şi cinci de ani distanţă de ceea ce mulţi au considerat, în epocă, a fi fost echivalentul «Bătăliei pentru Hernani», o asemenea afirmaţie – făcută, oricum, cu o umbră de umor, nostalgic - îşi pierde din relevanţă. Cartea lui Toma Pavel se citeşte – azi, ca şi atunci – cu o detaşată încîntare.
Filmul Fragmentelor despre cuvinte panoramează o multitudine de aspecte estetic-metafizice legate de limbaj, vorbire şi cuvinte. «Limba, vorbirea, e invenţia diavolului» ni se spune într-un loc (p. 16); «mărul – un simbol al dezlegării limbii. Căderea în păcat = intrarea în discurs». Poate că tocmai de aceea, "teama de vorbire este teama de eternitate" (p. 24).
Autorul se referă la «funcţia creatoare de lume a limbajului» (p. 20), glosează, în mai multe rînduri, cu privire la rostul cuvintelor în iubire, arată cum vorbirea dezvăluie, parţial, simţirea, dar o şi trişează/ trunchiază: «Încercând să vorbesc, otrăvesc limbajul cu neputinţa mea de a spune» (p. 53).
Identitatea e tot prin cuvinte construită. Sau topită în alteritate. Ori de cîte ori vorbim, jucăm cîte un rol. Ne pierdem – sau ne estompăm – chiar şi fără să vrem – esenţa eului. Vorbirea nu e nicidecum oglinda sinelui. Iar dacă e, chiar sinele se vede perturbat («Cînd vorbesc, mă îmbrac în cuvintele altora, care îmi ies surprinzătoare din gură, de nu mă mai recunosc. Sînt eu? Dar dacă nu, cine vorbeşte?», p. 34).
Relaţ
