LIDIA VIANU: Critica s-a tehnicizat, s-a specializat. Ce părere aveţi de limbajul actual, în care nu se mai citează atât ideile unui critic, cât termenii creaţi de el şi preluaţi aproape ca elemente matematice de alţi critici, care nu fac decât să îi pună în ecuaţie? Vă place această nouă critică aferată, care înghionteşte limba şi interzice studenţilor – ba chiar şi multor critici, slabi de înger, care nu ştiu să se împotrivească – să se creadă, fie şi pentru o clipă, creatori? Spuneaţi acum vreo două decenii că actul critic este în primul rând creator. Pentru ce optaţi în prezent?

EUGEN SIMION: Critica are, într-adevăr, un număr de concepte cu care operează, creează altele (noua critică şi noua nouă critică au fost foarte productive în acest sens), dar ‘păsăreasca’ de care vorbiţi este ridicolă. Atestă o incultură teoretică insuportabilă. Structuralismul şi poststructuralismul au sombrat într-o terminologie lipsită de noimă. Cel dintâi care şi-a dat seama că semiotica devine o formă de ‘imperialism local’, de jargon universitar, cu o circulaţie într-o mică parohie, a fost creatorul semioticii, Roland Barthes. De la Plăcerea textului, el şi-a modificat unghiul de percepţie şi limbajul. Fragmente dintr-un discurs amoros este o carte splendidă, cu o lizibilitate maximă, un scenariu epic (un scenariu al ideilor, bineînţeles). Aş putea zice chiar: un roman sentimental despre modelele (fantasmele) discursului romanesc sentimental... Cine mai citeşte, azi, pe Jean Ricardou, cel care teroriza în anii ’70 congresele, colocviile universitare?.. Un alt mare critic, după Roland Barthes, care şi-a dat seama că nu putem transforma critica într-un cod care să codifice ceea ce tocmai a decodat (adică opera) a fost Jean Starobinsky, din şcoala critică de la Geneva. El a scris pe la începutul anilor ’70 o carte admirabilă (Relaţia critică) unde propune o nouă sinteză cri