În principiu, nu prea văd ce legătură ar fi între critică şi iubire. Critica este o activitate intelectuală care apreciază sau examinează operele literare. Iubirea, indiferent în care dintre accepţiile ei, este un sentiment. Fie şi faţă de o transcendenţă, dar tot o emoţie este. Spiritul critic, în schimb, care ar trebui să stea la baza criticii literare ori artistice, este o formă a prejudecăţii şi interpretării în care inevitabila aplecare spre sentimente a fiinţei noastre nu joacă decît un rol accidental sau ocazional. Dacă repet aceste truisme, este fiindcă observ de la o vreme cum iubirea este tot mai des invocată ca argument împotriva revizuirilor critice. Şi ura, ca probă a nemerniciei lor. Aproape din capul locului, cînd după 1989, unii critici s-au simţit obligaţi profesional şi moral să atace problema validităţii unor opere sau autori din perioada anterioară, replica sosită cu cea mai mare frecvenţă a fost că revizuirile denotă ură faţă de "marii scriitori ai neamului", o ură care, dacă am tolera-o, s-ar transforma în "trădarea" unor valori scumpe nouă, românilor. În aceşti termeni punea chestiunea un poet basarabean, acum mai bine de un deceniu, arătînd cu degetul, între alte publicaţii din ţară incapabile de iubire şi fidelitate (acestea ar fi antonimele urii şi trădării), şi spre România literară. M-am întrebat atunci, mă întreb şi acum: ce semnificaţie pot avea în context critic şi istoric literar sentimente ori atitudini de felul celor, întoarse cînd pe o parte, cînd pe alta, de acei comentatori literari care şi-au făcut din retorica emoţională un certificat de patriotism?

Fireşte, nici o semnificaţie. Poate doar o enormă confuzie, o egalizare a valorilor. Criteriile revizuirii sînt de altă natură. Şi chiar dacă intervine uneori factorul etic, nici el nu e fundamental. Am atras în repetate rînduri atenţia asupra riscului de a se reduce revi