Lui Thomas Mann

in memoriam

Na, junger Herr...?"

Deşi, "tânărul domn", căruia i se adresa întrebător paznicul cu favoriţi al Palatului Bruckenthal, nu avea decât cinci ani, momentul i se părea copilului atât de solemn încât, dacă ar fi putut să judece ca unul mare, ar fi găsit că e perfect justificat tonul ceremonios al domnului în uniforma cu nasturi strălucitori de metal şi obrajii rubiconzi, de parcă ar fi fost una dintre "pieile roşii" din aventurile lui Winetu. Tăcea intimidat de gravitatea cu care măreţul personaj îi solicita părerea, uluit mai ales de desfăşurarea manevrei sale, atât de asemănătoare cu aceea, misterioasă, a preotului deschizând tabernaculul de pe altar, împodobit cu torsade şi volute aurii, şi scoţând – cu câtă grijă! – potirul strălucitor de aur. Paznicul Palatului scociorâse şi el o cheiţă din jiletca uniformei sale de postav bleumarin, o potrivise într-un minuscul zăvor, deschisese, dăduse deoparte un clopot strălucitor de alamă şi, din dosul lui, trăgând încet, cu menajamente sacerdotale, pe două şine delicate ce ieşeau din perete, scosese la iveală micul portret întunecat al unui bărbat ce ţine, între degetul mare şi arătător, un inel.

Eram prea tulburat să mai pot scoate o vorbă. O ţineam de mână pe bunica, în timp ce ea, prin lornion, fixa de aproape, cu luare aminte, chipul bărbatului cu inelul. Paznicul sas se retrăsese cuviincios în cadrul unei ferestre şi ne lăsase să contemplăm în linişte. Nu înainte de a ne fi spus suma în dolari pe care un milionar american o oferise muzeului pentru micul tablou al lui Van Eyck. Tăceam toţi trei în sala mare, cu duşumeaua ceruită, alunecoasă, aşa cum se cuvine să se tacă în faţa Sfintelor Taine.

Îmi regăsisem elocvenţa de copil vorbăreţ înaintea unui alt tablou, mai mare acela şi mai puţin apărat prin mecanisme savante de posibili tâlhari, o pictură ce m