Totalitarismul stilului
Cu sigurantă va părea bizar dacă afirm că poezia lui Cristian Simionescu îmi aminteşte de Milan Kundera (prozator, eseist şi dramaturg de felul său). Şi totuşi amândoi practică un tip de scriitură compactă care mă uimeşte de fiecare dată prin coeziunea ei (de la stil până la "idei"). De fapt, stilul (foarte uşor de recunoscut la ambii scriitori) exercită o dictatură asupra ego-ului liric, cu care se identifică, devenind indisociabil. Un timbru poetic care merită un premiu pentru consecvenţă.
Din nefericire, ca şi la Kundera – unde mi-e greu să asociez un personaj cu un roman – de la Cristian Simionescu nu reţin nici un vers. Dar, continuând paralela cu scriitorul ceh, pot să-mi aduc aminte de câte un pivot narativ/poetic: o pălărie la unul, un leopard, un elixir şi un Swift la celălalt. Astfel de pivoţi nu sunt ticuri verbale, ci un soi de matrice a textului. "Neamintirea" versurilor nu înseamnă că nu-mi place poezia lui Cristian Simionescu, ci că acea coeziune de care vorbeam înainte mă face incapabilă să păstrez doar fragmente din poezia sa căci, luate individual, nu au o relevanţă aparte. Aşa că, obligându-mă să trec la asemănări din domeniul liricii, mai degrabă m-aş gândi la Douglas Dunn (cu toate că el are o tematică socială mult mai accentuată decât a lui Cristian Simionescu), decât la Cezar Ivănescu, cu care e îndeobşte asociat.
Paradoxul acestei poezii e că, dincolo de stilul constant (deja ingambamentele pot fi considerate un soi de antet al scriitorului), rămâne inegală şi rareori hotărâtă asupra unui ton. O pildă a acestei inegalităţi apare în Interviu: când versuri care-ţi sugerează Marius Moga şi alţi celebri "versificători" ai şlagărelor româneşti – Te voi iubi şi mă vei urî/ Te voi urî şi mă vei iubi (pag. 130) – când un umor cam patetic – Păi, nu auzi? Sîntem noi, Richard Burton şi Pete