Am invocat şi chiar am comentat pe larg, ori de cîte ori am avut prilejul, acele semne, uneori extrem de palide, ale unei anumite relaxări în ceea ce priveşte relaţia artei, şi a artistului implicit, cu lumea reală şi cu mediile de afaceri. Suspiciunea reciprocă, sentimentul frustrant, mărturisit sau nu, că spaţiul celuilalt este inaccesibil, că lumea artistului este fundamental revoltată şi incurabil pauperă, iar mediile de afaceri funciarmente acefale şi obligatoriu insensibile, nu este decît o construcţie rudimentară a propagandei comuniste şi un produs al mentalităţii bastarde specifice comunităţilor asistate. De-a lungul întregii istorii a culturii, inclusiv în momentele ei grele şi potrivnice construcţiilor simbolice, actul artistic a avut nevoie de susţinere financiară, iar artistul a provocat şi a întreţinut acestă susţinere fără a-şi considera partenerul social drept o fiinţă rudimentară şi ostilă, dacă nu chiar un infractor latent. Este adevărat că nici partea cealaltă nu îl privea pe artist ca pe un eşec al existenţei reale şi nici ca pe un cerşetor bine camuflat în spatele unor misterioase crize de iluminare. Că lucrurile încep acum să se reaşeze şi că ele se îndreaptă sigur, chiar dacă destul de lent, către o stare cît de cît normală o demonstrează cazul deja binecunoscutului om de afaceri din Baia Mare, Victor Florean, care a ajuns acum la cea de-a patra ediţie cu simpozionul său de sculptură în marmură şi la cea de-a treia cu salonul internaţional de gravură mică ( în acest moment simpozionul este la cea de-a şasea ediţie, iar Salonul la cea de-a patra) . Iar dincolo de acest caz, pînă nu de mult singular, mai apar şi alte semnale, atît din Bucureşti cît şi din ţară, că interesul oamenilor de afaceri pentru artă şi pentru evenimentul artistic este din ce în ce mai mare şi mai constant. Cel mai recent exemplu în acest sens este acela al lui George Lecca