Transele de credit convenite ar putea fi injumatatite in cazul tarilor cu probleme, daca indeplinirea anumitor parametri lasa de dorit. Nu este deloc clar la ce ar putea folosi o asemenea injumatatire, dar ar fi o reactie tipica a responsabililor institutiei la opozitele constrangeri la care aceasta a fost supusa in conditiile esecurilor inregistrate, in ultimii ani, de retetele prescrise in diferite tari de pe mai multe continente: pe de o parte, plangerile din partea tarilor in restriste ca aceste retete urmeaza “clisee tip” in slaba conexiune cu cerintele reale si specifice ale tarilor respective; pe de alta parte, presiunile puternice ale contribuentilor neti la resursele FMI, indeosebi ale SUA, ca institutia sa nu mai iroseasca bani in programe care nu dau rezultate si in tari care nu urmeaza strict retetele prescrise.

Ultimul experiment - si el rezultand din aceste constrangeri - a fost un esec rasunator. S-a numit “burden sharing” (impartirea poverii) si a constat in obligarea tarilor in restriste de a-si achita datoriile contractate din surse private nu cu fonduri de la organismele financiare internationale (care sunt considerate bani publici), ci tot cu fonduri private.

In virtutea unei asemenea abordari, tarilor aflate in aceasta situatie li s-a “recomandat” sa apeleze la piata internationala a capitalului privat spre a contracta noi imprumuturi cu care sa le achite pe cele vechi. Intr-un fel, tarile cu pricina, in loc sa fie ajutate, au fost trimise chiar in gura lupului, caci capitalul privat, tocmai stiindu-le la ananghie, oficializata chiar de FMI, n-ar fi avut decat sa le jecmaneasca cum ar fi dorit. In timp ce problemele de plati pentru tarile respective, precum si implicatiile lor internationale, nu numai ca nu s-ar fi rezolvat, dar s-ar fi si complicat.

Numai ca, din fericire, capitalul privat a fost mai fair decat FMI