Sa nu ne mai facem ca nu-ntelegem, critica – literara, de teatru, muzicala, de arta plastica, de film si de orice altceva – e un parazit; ramine insa de aflat raspunsul la o intrebare totusi interesanta: ce fel de parazit e critica noastra?
Biologia ne invata ca intre parazit si organismul care-l gazduieste se pot stabili trei tipuri de relatii – antibiotice, probiotice si simbiotice, dintre care primele doua (in care doar unul din parteneri, fie parazitul, fie organismul-gazda, are de cistigat) nu ne intereseaza prea mult. Dar relatia simbiotica (de pilda, dintre crocodil si pasareaua care-i curata resturile de mincare ramase intre dinti) pare foarte tentanta pentru aproximarea schimburilor dintre critica si obiectul sau, caci e o relatie de dependenta reciproca in conditii de autonomie de miscare a amindurora, fara, deci, ca, definind critica drept parazit, sa-nteleg ca ea e inutila. In biologie, functia creeaza organul, iar experienta de zi cu zi ne arata ca, spre deosebire de apendice sau maselele de minte, critica n-a ajuns (inca…) un atavism, functia exista in continuare, iar organul se dezvolta bine-mersi.
Relatia simbiotica e insa putin perversa: daca unul dintre cei doi parteneri nu-si face bine treaba (daca pasareaua n-are chef sa-i curete dintii crocodilului sau crocodilul nu deschide gura), nu-l pune numai pe celalalt in pericol, se pune pe el insusi in primejdie de extinctie.
Ceea ce ne aduce la obiectul nostru de interes, critica si, in acest caz particular, teatrul romanesc, intr-o relatie simbiotica ajunsa momentan in criza, prin boicotarea reciproca a parazitului si a organismului-gazda. De curind, parazitul (recte, critica) a intrat in panica descoperind ca animalutul-spectacol a luat-o la trap intr-o viteza pentru care ea – critica serioasa – nu e dotata. Lasind analogiile la o parte, momentul trezirii a coincis cu lista no
