(Din cartea lui Teodor Duţu, După 50 de ani, Amintiri despre cei care nu mai sunt, (două volume) apărut în 1999 la Editura Alpha MDN, Buzău).
Teodor Duţu mi-a fost coleg de clasă şi de internat la Liceul "Dr. Ioan Meşota", Braşov, prin 1940-43. Îl ţin bine minte fiindcă ne certam şi ne contraziceam tot timpul. Tudorel, cum îi spuneam între noi, era un băiat slab, zbanghiu, cu ochelari groşi, deştept şi colţos. Făcând dreptul, devenise comisar de Poliţie la Buzău, oraşul natal, în ultimii ani ai vechiului regim, înainte de schimbare. În această calitate de comisar (juridic), fusese acuzat într-o zi de "subminarea puterii muncitoreşti" în cursul anchetării unei organizaţii de dreapta, "Pajura". Arestat imediat, fusese condamnat la ani grei de puşcărie. Aici era bătut rău, încât într-o zi, pe când era pălmuit, pândise clipa şi îl muşcase pe torţionar de un deget, şi nu-i mai dăduse drumul multă vreme. Atunci, fostul comisar le atrăsese atenţia celor ce îl băteau că e dreptul lui să se apere oricând, dacă-i tratat astfel. Tot de atunci, prin oricare închisoare trecea, se menţiona când venea vorba de el: "Atenţie, Duţu muşcă!"...
A cunoscut pe toţi intelectualii de seamă ai ţării închişi în acei ani. A reprodus tot ce auzise în puşcărie, prelegerile ţinute, ascultate, transcrise cu o fidelitate dramatică a memoriei, schiţând portrete cu o forţă a observaţiei de veritabil reporter trimis la faţa locului. Totul, cu o sinceritate vitriolantă şi cu un remarcabil simţ literar, necunoscut la Meşota, deşi făcea parte cu brio din secţia umanistă a profesorului Hoidas, fiind un latinist de forţă.
Tragic, însă adevărat, puşcăria cu grozăviile ei decuplase brusc un har mult timp ascuns... De la Mircea Vulcănescu la Istrate Micescu, închis perpetuu lângă atâtea alte şi alte personalităţi ale epocii, politicieni, profesori, doctori, avocaţi, artişti