Cînd intri, la douăzeci de ani, în lumea scriitorilor, o crezi, leibnizian, "cea mai bună dintre lumile posibile". Aici oamenii suferă pentru cuvinte, chiar pentru un singur cuvînt sau pentru o virgulă, aici se scriu marile cărţi, aici te regăseşti, după ce rătăciseşi în lumea unor valori care-ţi erau străine. {i aici, în fine, nu mai eşti "altfel" pentru că toţi scriitorii sînt "altfel", aşadar la fel cu tine. Începi să-i cunoşti pe monştrii sacri ai noului univers, repeţi, de fiecare dată "eu vă cunosc, din scris..." şi eşti fericit dacă vreunul dintre ei îţi reţine numele sau îţi acordă, numai şi numai ţie, un zîmbet. Începi să te simţi acasă, într-o familie spirituală din care ţi se pare că a fost scris să faci parte. Începi să te simţi un ales. Începi să-ţi faci prieteni literari şi, optimist, să cunoşti de aproape "cea mai bună dintre lumile posibile". Ceea ce duce, inevitabil, pe drumul cel mai scurt, de la Leibniz la Voltaire.
Asemenea lui Candide, tînărul şi încrezătorul scriitor de 20 de ani care călătoreşte în universul literelor nu întîrzie să primească diferite "corecţii" legate de lumea cea mai bună. {i chiar dacă nu e snopit în bătaie, ca eroul din povestea filozofică, loviturile primite sînt la fel de greu de îndurat. Văzuţi de aproape, idolii săi se dovedesc ...oameni. Nimic din ce e rău nu le e străin. În mod ciudat, calităţile lor, care trebuie că există totuşi, din moment ce se văd atît de limpede în cărţile pe care le-au scris, nu sînt tocmai la vedere, unii vorbesc mai rău decît scriu, alţii sînt mai puţin seducători decît romanele lor, în schimb defectele ies imediat la iveală. Lumea literară începe să pară, aşadar, cea mai rea dintre lumile posibile sau, oricum, un teritoriu al dezamăgirilor. Nici cărţile nu mai sînt atît de frumoase, cînd omul care le-a scris nu mai e zeul ascuns vederii ori măcar un fel de actor de cinema bine îm