Începînd cu anii ^70, imaginea paradisului cuban începuse să comporte cîteva corecţii chiar şi în ochii înduioşaţi şi înlăcrimaţi ai stîngii portugheze: trupele lui Fidel exportau ceea ce ei numeau "revoluţie" de o manieră extrem de contondentă. Pentru moment, invadaseră Abisinia şi Angola, ajungînd treptat unicul suport al regimurilor marxiste instalate în aceste ţări. Dar bărboşii emisari înarmaţi intrau şi în Nicaragua, Salvador ori Panama, provocînd spectaculoase războaie civile, ce aveau să dureze ani lungi. Activitatea intensă a lui Fidel Castro, cel care construise în Cuba, în doar cîţiva ani, faimoasa societate "multilateral dezvoltată" (pe care am cunoscut-o atît de bine pe propria noastră piele), era dublată de o impetuoasă activitate externă. Oriunde Moscova nu voia să-şi trimită propriile trupe, le trimitea pe cele cubaneze.

Azi aşa, mîine aşa, - pe imaginea imaculată a Republicii Cuba au apărut primele pete. Mai ales că mii de portughezi călătoreau acum în Insulă, unde plecau plini de entuziasm, ca spre o Mecca a socialismului, dar de unde se întorceau de multe ori cu coada între picioare: oricît ar fi fost ei de bine păstraţi în rezervaţii pentru străini, oricît li s-ar fi interzis contactele cu băştinaşii, nu rămîneau toţi la fel de entuziaşti ca Ambasadorul Fafe şi mai apucau să arunce cîte o privire asupra vieţii de zi cu zi. Or, ceea ce vedeau le dădea răcori pe şira spinării. La întoarcerea în Portugalia, gînditori, păstrau timp de cîteva luni o atitudine mai degrabă meditativă.

Nimeni n-a întreprins statistici imposibil de făcut; judecînd însă după reacţia portughezilor celor mai de stînga, numărul filo-castriştilor necondiţionali trebuie să fi scăzut încet, dar sigur. Astăzi, el nu mai reprezintă decît un mic careu de fideli ai lui Fidel, tot mai mic şi tot mai dezorientat, pe măsură ce paranoia represivă de la Havana capă