Dacă aţi călătorit, şi nu oricum, ci, lărgind pasul vreme îndelungată şi în nobile companii, prin atrăgătoare metropole precum Viena, Nürenberg, Londra, Copenhaga şi chiar mai la nord, când nici lumea lectorilor universitari, nici aceea a saltimbancilor sau a ciuntitorilor din abatoare nu v-ar fi străină, pe un palier de filosofie a vieţii, atunci, în lectura nuvelelor lui Stelian Tăbăraş v-aţi recunoaşte, neobosiţi investigatori într-un multicolor iarmaroc existenţial şi de aromitoare oglindire în sine.

Iar dacă veţi lua cunoştinţă de la un prozator ştiutor care este prima şi cea din urmă obligaţie a celui ce narează - a te aservi spectacolului, lecturii, de la primul la ultimul paragraf, veţi recunoaşte că, perceptiv, dotat cu umor, scriitorului i-au reuşit tatuajele pe pagina de carte. Într-o nuvelă în care se interferează două linii de acţiune, de tensiuni diferite, cum este Documentaţie despre dinozauri şi unde anii sunt exact aceia pe care tocmai i-am trăit, iar eroii din comunul nomenclator, fuziunea finală a temelor saltă miza, propune o morală - în opoziţie cu moda ce pretinde prozei absoluta neutralitate a perfectei plictiseli, pe orizontala infinitului şi spre pocăinţa lectorului.

Senzaţionalul, ca un drept al ficţiunii, un ce detectivistic, simţul acut al mediului, ce poate transfera în exotic şi o stradă bucureşteană, dacă nu în mister şi te poate firesc transmuta la intrarea în Holmeskirke învăluie măruntaiele naraţiunii, fac acceptabilă situaţia în care un român aflător în Dania o va avea de condus pe ducesa A. de B. la înmormântarea unei rubedenii – tema i-ar fi surâs şi lui Balzac, încă mai mult lui Dumas-père, pomeniţi, de altfel. Întrucât o ducesă, fie şi întoarsă de la groapa contesei H. de B. nu pofteşte în casă un necunoscut, acesta va avea, totuşi, parte de un rond prin grădină, unde, în cea de a doua povestire, va zări