I-am admirat întotdeauna pe oamenii ce nu ezită să se pună în serviciul semenilor, sacrificând timp, energie şi resurse materiale proprii pentru ceea ce, cu o expresie abstractă, se numeşte „binele public". Probabil că am avut şi modelul nu întodeauna uşor de suportat, crediţi-mă al unor părinţi generoşi până la inconştienţă, capabili să dea ultimul leu din casă pentru că nu ştiu ce amărât era la mare ananghie. „Voi măcar sunteţi sănătoşi", ne punea la punct mama, când ne plângeam cu egoismul copilăriei că în loc să ne cumpere, fratelui meu şi mie, o nouă minge de fotbal, dădea bani vecinelor rămase fără lemne de foc ori bătute şi abandonate de bărbaţii beţivi.

Stiind că nu pot fi ca părinţii mei, m-am ferit multă vreme de orice fel de responsabilitate publică, oricât de modestă. N-am „ieşit din front", cum se spune, decât împins de la spate şi cu o profundă angoasă că voi dezamăgi, că voi fi taxat că urmăresc avantaje sau că tânjesc să-mi satisfac orgoliile aşa cum în sinea mea îi taxam, de fapt, pe alţii Am oroare de înregimentări, de grupuri şi organizaţii (vizibile sau secrete), şi nu pot uita, în ruptul capului, că „partid" vine de la „parte", adică de la încrengături de interese cât se poate de jenante: putere, bani, influenţă.

Sub comunişti, n-am putut înţelege în ruptul capului cum o şleahtă de slugoi se mândreau cu titulatura de activişti ai partidului, că „propagă" învăţăturile lui Stalin şi Pingelică, până n-am aflat că sunt foarte bine plătiţi pentru aceste ticăloşii. În naivitatea mea, îmi imaginam că ne otrăvesc minţile benevol, după orele de serviciu în fabrică sau la birou. Nu făceam, pur şi simplu, legătura între politic şi social. Într-un mod curios, istoria chiar mi-a dat dreptate: ocupaţia bizară a acelor secături nu era deloc politica, ci jaful sistematic, pe fond de incompetenţă, lăcomie şi prostie.

Nici după