Cînd stăteam la bloc, vara, pe căldurile mari şi insuportabile, luam maşina TICO cu aer condiţionat şi mă plimbam prin oraş în neştire. Într-un altfel de oraş. Simţeam că plutesc în cei doi metrii cubi răcoroşi. Maşina căpăta proprietăţi extraordinare, ca aceea formidabila din filmul copilăriei mele City, city, bang-bang. Părea că are aripi, că zbor peste blocuri, că ies din timp şi din mine... Habar n-aveam cine-mi sînt vecinii şi, mai ales, ce fac ei. De cînd stau la casă, stilul mi s-a schimbat. Mă plimb, pe jos, prin cartier. Traiul acesta implică altfel de relaţii. Cu tine şi cu ceilalţi. Pe orizontală. Adică, orice fel de comunicare se realizează cu vecinii de pe stradă, cu măcelarul din colţ, cu aprozariştii din capătul străzii care n-au copii şi îl îndrăgesc pe al tău, cu patronii sau vînzătorii - mai mereu complici sau cîrcotaşi faţă de marfa adusă de şefi - de la buticurile, numeroase, din zonă. Este un păienjeniş cu zeci de drumuri şi ramificaţii pe orizontală. Ca la ţară. Toată lumea cunoaşte şi se cunoaşte cu toată lumea. Totul este la vedere. Ce mănînci, ce bei, ce bucurii, ce supărări, ce obiceiuri, ce facturi sînt de plătit şi cu ce sume. Această aşezare exclude şi secretele, şi ierarhiile. Cu toţii dăm zăpada din faţa porţii, udăm curtea şi spălăm rahaţii lui Bobiţă de pe trotuar, cîinele salvat din ghearele hingherilor cu complicitatea noastră, a tuturor, ne împrumutăm lopeţi, mături, bani. Sîntem egali, ce mai În nopţile de vară, legăturile se strîng mai tare. Poate şi mai primejdios. Tonul discuţiilor este mai direct, dezinhibat, şi el tot pe orizontală, fără nici un fel de obstacol. Greierii cîntă minunat, iar pisicile-şi miorlăie împreunarea.

Mă întorceam într-o sîmbătă seara de la film. Văzusem Pianistul. Era cald, sufocant, mi-era sete, tot corpul mi-era însetat, prizonierul a tot felul de senzaţii şi al imaginilor din oraşul de ce