Fragment din Jurnalul intitulat Îmbătrânind tăcut pe canapele roase
Revin cu bucurie în paginile României literare, la Jurnalul meu şi la cititorii lui, salutându-i deferent pe aceştia şi rugându-i să mă însoţească într-o altă călătorie în timp - specialitatea mea, de bună seamă-: de astădată vom poposi în Costineştiul mijlocului anilor ’60, perioada mea cea mai plină, cea mai rodnică şi cea mai deplânsă de omul dezamăgit de prezent şi neîncrezător în viitor care sunt eu acum. În momentele-mi cele mai grele, când grijile îmi atârnă o cruce pe umeri şi simt pe limbă gustul de putregai al umilinţei statutului profesional şi social al scriitorului român "postdecembrist", fac ce fac şi mă refugiez în amintire, unde totul e nou ca apa neîncepută, soarele străluceşte orbitor pe un cer fără nori, fetele n-au învăţat încă să mintă, nici băieţii să le înşele.
De acolo şi de demult am recuperat o bijuterie vie ce luceşte în mii de focuri şi s-ar putea numi la fel de bine: Marină cu Marina.
21 iunie 2001
Din numeroasele şi pentru mine cam inutilele lecţii de limba latină am reţinut o locuţiune emblematică şi care mi se potrivea încă de-atunci: omnia mea mecum porto (duc cu mine tot ce îmi aparţine), adică am în mine esenţialul, port cu mine pretutindeni duhul, mintea, sufletul, singurele valori adevărate, numai ale mele. Ele mă determină, ele mă condiţionează, ele vor rămâne cu mine până în ultima clipă. Eu sunt ele, altceva nu contează - fiinţe, averi, bunuri, interese, năzuinţe, porniri -, întrucât ele m-au modelat şi mă însoţesc fidele până la sfârşit.
Dar în ţara mea cea mult păguboasă, unde din evenimente nimeni nu învaţă nimic şi nu se găteşte pentru a nu fi luat de fiecare dată prin surprindere, unde cei cinci duşmani neîmpăcaţi ai "neamului nevoii" (vorba căminarului Eminovici) sunt Primăvara, Vara, Toamna, Iar
