Pe coperta a IV-a a volumului de versuri intitulat Mic manual de terorism (Editura Ziua, Bucureşti, 2002), criticul Marin Mincu ne spune că autorul, Andrei Peniuc, membru al cenaclului "Euridice" condus de D-sa, este, de fapt, la a doua carte. De la prima, apărută tot în 2002, dar la Editura Pontica, sub titlul Un animal mic, poetul ar fi făcut "saltul salutar de la alienarea subiectului autotelic, incapabil de comunicarea cu exteriorul, către regăsirea căilor de acces afective", manifestând, după blocarea iniţială a "resorturilor eului" o "deschidere tulburătoare către sine şi către alter". Nereuşind, din pricina foarte defectuoasei difuzări a cărţilor în patria noastră, să-mi procur acea apariţie dintâi, nu pot confirma sau infirma cele spuse despre "subiectul autotelic" alienat, rămânând, cu un anume regret, la lectura unică a acestei "deschideri către sine şi către alter", adică spre celălalt, spre seamănul său, pe care o încearcă într-adevăr, dar cu o mare simplitate, poetul recomandat. Andrei Peniuc merita o recomandare, fiindcă micile sale poeme, de o extremă "sărăcie" retorică, aproape lipsite de metafore şi simboluri, notând gesturi şi stări "comune", calchiate pe faptul cotidian cel mai modest şi pe mici reverii ale comuniunii cu "semenii", transmit, aproape fără să ne dăm seama cum, o reală emoţie lirică.
Avem de-a face, de fapt, cu un fel de poezie "minimalistă" (un "precursor" imediat ar putea fi numit mai ales Constantin Abăluţă, dar şi mai tânărul Andrei Bodiu), de notaţie a unor stări de nesiguranţă de sine, de acută nevoie de comunicare, mărturisită direct, cu un fel de patos reprimat, cu un soi de jenă şi de teamă de a nu părea emfatic, fiindcă nici evenimentele biografice pe care se construieşte discursul poetic nu permit, marginale şi banale cum sunt, nişte "fleacuri familiare" o asemenea ţinută retorică.
Dacă suntem, totuş
