Nu de puţine ori televiziunea este un microscop uriaş, ce permite lumii să pară mai frumoasă ori, dimpotrivă, mai hâdă decât este în realitate, în timp ce radioul convoacă o imensă ureche, în care se zbat zvonurile şi rumorile omenirii întregi. Dacă televizorul are ceva din colţul ochiului unei femei care, privind, te poate face, după caz, omul cel mai fericit sau mai trist cu putinţă, radioul, la rândul lui, aduce câteodată cu o uşă mică pentru adevăr, iar altădată cu o poartă mare pentru minciună. Dar adevărul, ca şi minciuna nu sunt decât simple ipoteze care operează în modul cel mai optim pe calea undelor. Atît în cazul cuvintelor, cât şi al sunetelor. Despre cuvinte, Blaga spunea că sunt răni ale liniştii, iar în legătură cu sunetele muzicii, Cioran afirma că reprezintă o nebunie a tăcerii. Sătul de atâtea răni şi mânat de nebunii inocente, un grup de desant al Radiodifuziunii în frunte cu Mihaela Doboş, au purces acum mai bine de şase ani la moşirea unui canal în albia căruia marea muzică să se zbenguie în voie, nepieptănată de timp şi nemachiată de cuvinte. A fost botezat Radio România muzical, poreclit apoi George Enescu (cu acea veselie cu care numai noi românii ştim să împărţim porecle). Ca la orice naştere durerea şi privaţiunea, ce stau ferm în faţa creaţiei, au fost mai demne decât retragerea strategică spre locurile în care sălăşluiesc liniştea şi solitudinea. Iar cei ce au trudit la această naştere au dat dovadă, desigur, de curaj şi iscusinţă, aflând cele mai bune ieşiri din varii alternative, care de care mai riscante. Au pariat pe o posibilitate şi nu au ales-o pe cea nefastă. Au cântărit între mari inconveniente şi nu le-au reţinut pe cele mai grave. {i ceea ce-i mai important: dorinţa de mai bine nu a urmat destinul mercurului din termometru, ce urcă pe vreme bună şi scade când e timp urât. Aşa se face că de şase ani România muzical împrăştie neco