Noutatea este adesea prada amatorilor, pentru că satisface o anumită formă de curiozitate, camuflându-le totodată amatorismul.
(Pierre Boulez)
Sunt câţiva ani de când – încet, dar sigur – şi-a făcut apariţia un nou spirit al timpului. L-am neglijat la început ca pe un ornament excentric, l-am tolerat apoi – uneori chiar dându-le sfaturi celor care-l întrupau, ba chiar autoamăgindu-ne că aceste sfaturi vor putea fi înţelese şi urmate –, pentru ca, în cele din urmă, să-l acceptăm atunci când n-a mai fost nimic de făcut, când impetuozitatea cu care a crescut ne-a făcut să înţelegem că noi înşine suntem cei care vor trebui să se schimbe, dacă vrem să ţinem pasul şi să mai contăm în economia spirituală a epocii. Acest spirit al timpului circulă sub diferite nume şi, pe măsură ce creşte, îşi ia din ce în ce mai multe înfăţişări şi alias-uri. Unii l-au numit "epoca de după postmodernism", "globalizare", "neotribalism", alţii – "hedonism holist", "neobarbarie", "vitalism sălbatic". În cele ce urmează l-am numit, pentru domeniul muzical, amatorismul experimentalist.
Asistăm în contemporaneitate la o avalanşă a valorilor trăirii şi simţirii. Pudoarea modernilor de a se exprima, ba chiar antiexpresivitatea afişată de odinioară devin pentru anumiţi creatori lucruri de neînţeles. "De ce să nu mă exprim liber şi nestânjenit? De ce să nu cred în propriile-mi sentimente şi fantasme?" Aceste întrebări par a fi totodată răspunsuri ce orientează atitudinea multora în actualitate. Cu atât mai mult, cu cât libertatea de expresie ajunge să fie asimilată de aceştia exprimării brute a afectelor, magiei şocului (de cele mai multe ori) gratuit, ori directeţii viscerale a dialogului intempestiv.
Astfel, refuzul stilului înalt este considerat un stil nou, când, de fapt, nu e decât o ruptură de nivel ontologic, datorată în principal nevoii de rezolvare a
